Concluzii
Levinas propune o „fenomenologia feţei", fără a avea în vedere vizarea chipului, ce l-ar îngloba în unitatea subiect-obiect. Dimpotrivă, el insistă asupra faptului că acesta nu intră în corelaţia intenţională, în discurs, tematizare, decât dacă este falsificat, redus la statutul de imagine, formă. Chipul semenului reprezintă transcendenţa, cel cu totul altul; el nu poate fi reprezentabil şi nici esenţializat.
Totuşi, în cele din urmă, chipul „falsificat" devine Rostit, tematizare, iar aceasta înseamnă că devine posibilă o fenomenologie a sa, încercându-se o
exprimare şi înţelegere a ceea ce depăşeşte exprimabilul: momentul întâlnirii cu infinitul celuilalt. Aşadar, putem vorbi despre existenţa a două „etape", două
niveluri ale raportării la celălalt - (1) un înainte sau dincolo de fenomenologie, adică momentul întâlnirii, înaintea oricărei vizări, cu infinitul celuilalt, a cărui urmă este chipul; (2) o etapă a „interpretării" fenomenologice a chipului aproapelui. Nu am „şti" că faţa semenului este urmă şi nu s-ar putea exprima acest lucru dacă nu am presupune un moment al Rostitului, opus unuia al inefabilului. Gânditorul francez apelează în cadrul fenomenologiei chipului la un tip de reducţie prin care doreşte să dezvăluie sinele autentic, al responsabilităţii şi neliniştii de sub crusta eului dominat de autoconservare
(conatus).
De asemenea, există două sensuri opuse ale eticii: (1) Levinas se referă
la etică în sensul unei raportări la celălalt (de fapt, ,,supunere" acestuia), raportare ce nu are nimic în comun cu formele cunoaşterii, adică ale sintezei şi unităţii în care alteritatea este negată şi transformată în imanenţă. Acest înţeles al eticii priveşte doar momentul întâlnirii chipului - fundamentul inexprimabil al eticii. De fapt, etica în acest sens corespunde primei etape a unui dincolo de feno1'1.enologie şi discurs. (2) odată cu apariţia terţului, etica se lasă prinsă în Rostit şi devine domeniu al căutării justiţiei, tocmai în numele responsabilităţii pentru fiecare dintre cei aflaţi în faţa sa; şi terţul este un celălalt. ,,Reducţia"
fenomenologică la care apelează Levinas află un sine al responsabilităţii, caracterizat prin nelinişte, prin faptul că se „macină". În acest sens, după ce descoperă substratul subiectivităţii, fenomenologia se „obiectivează" în etică.
Prin urmare, în momentul întâlnirii chipului nu se poate vorbi despre demersul fenomenologic. Abia ulterior acestuia, când chipul a „căzut" din inefabil (Rostire) în Rostit, apare metoda fenomenologică, a cărei finalitate -
pentru Levinas - o reprezintă etica, domeniu al relaţiilor dintre alterităţi.
Levinas se orientează spre o gândire a diferenţei originare, nu a unităţii.
Raportul cu celălalt este autentic doar întrucât celălalt este caracterizat de solitudinea existenţei, ceea ce duce la ideea că „adevărul" relaţiei cu aproapele poate fi atins fără mediere. Este în acelaşi timp proximitate şi distanţă absolută.
În schimb, privarea de celălalt - prin cunoaştere, asimilare, identificare -
reprezintă închiderea într-o solitudine rea, limitată la identitatea cu sine.
Întâlnirea cu absolut-altul nu este nici reprezentare şi nici limitare conceptuală, 159
