ci deschide limbajul ca vocativ (în uimire sau interogaţie), şi numai intervenţia violentă poate să modifice această formă „pre-originară" a limbajului.
Metafizica, autentica raportare la un dincolo este o meta-egologie, etica. Aşadar, ontologia presupune metafizica şi nu invers. Infinitatea chipului este cea care, prin diferenţa faţă de finit, aduce spaţiul alegerilor etice (pacea-războiul, binelerăul, dreptatea-nedreptatea).
Deşi dorinţa lui Levinas este aceea de a arăta că nu este adecvată
perspectiva redată prin logosul grec şi continuată de filosofia occidentală -
adică înţelegerea „sub specia fiinţei" a tot cea ce este uman -, el însuşi nu îşi poate construi propriul discurs decât recunoscând în mod indirect faptul că
există o esenţă indestructibilă a acestui logos, căruia nu i se poate sustrage niciun demers filosofie. Recunoaşterea indirectă reiese din folosirea cu sens schimbat sau negat a unor termeni cum ar fi: subiect, exterioritate, celălalt, metafizică, transcendenţă, teorie, discurs, intenţionalitate etc.
Din această observaţie reiese că filosofia levinasiană are rolul unui accent, al unei insistenţe asupra unor probleme deja puse de către gândirea anterioară. De asemenea, nu poate fi etichetată o întreagă tradiţie filosofică prin termenul de totalitate, când ea însăşi este o desfăşurare, o trecere de la un transcendent la altul, o depăşire continuă a gândirii într-un „altul". Istoria căutărilor filosofice nu poate fi gândită pur şi simplu ca totalitate sau ca infinit.
