eului, printr-o imediatitate sau proximitate a celuilalt, fără ca această rană să sevindece vreodată. Datoria responsabilităţii nu poate fi niciodată achitată faţă deinfinitul celuilalt.
Celălalt, afirmă Levinas, ,,mă supune" ca un altul în mine înainte de ase apropia. Sunt deja responsabil, primordialitate a dăruirii de sine, care mă
leagă de celălalt înainte de a mă lega de propriul corp. ,,Obsedat prin altul" şidăruit sieşi fără speranţa întoarcerii - ,,ostatic" al său, fără loc şi linişte,simţindu-mă rău „în propria piele" 123, sunt persecutat în vederea substituţieipentru altul. Infinitul său afectează finitul prezentului meu într-un moddevastator, cu o profunzime a suferinţei care depăşeşte înţelegerea şi pe carenici un fundament în conştiinţă nu o poate linişti, astfel că orice încercare de a ocerceta şi măsura eşuează, ca şi orice dorinţă de a menţine în echilibru punctulde susţi�ere a eului.
