niciodată vindecată, ,,dându-mă afară" din propriul eu. Pentru Levinas raportulcu aproapele, cu societatea, cu Dumnezeu nu se reduce la „experinţe" 1 19
colective şi religioase, la lecţii primite, învăţăminte, cunoaştere.
În faţa chemării celuilalt, chemare ne-rostită şi „înainte de orice apriori" - aceasta ar fi adevărata subiectivitate, şi nu ceva gata făcut. Spunând
„înainte de a priori", gânditorul francez are în vedere faptul că aprioriculpresupune eul filosofiei tradiţionale care, în reflecţia asupra sa şi în adevărurilepe care le găseşte în el nu face decât să-şi oglindească sfericitatea,substanţialitatea care îl include pe altul. Levinas sugerează sensul „autentic" alsubiectivităţii, al sinelui prin metafora maternităţii. Aici nu mai este vorbadespre sinele ontologiei, ci despre o identitate a subiectului prin supunerea şiapăsarea datoriei pe care o are faţă de celălalt. Aşa cum sinele nu poate să se
facă, să se autocreeze, ci este dej a făcut „într-o pasivitate absolută" şi nu poatealege sau asuma naşterea sa, începutul ( asumare ce ar institui în el un pentru
sine, o conştientizare), tot astfel responsabilitatea pentru altul este înainte deorice Rostit sau chemare prin verb.
Continuând să ilustreze această metaforă a maternităţii, Levinasvorbeşte despre o „pasivitate a ataşamentului dej a înnodată" 120 dintre copil şimamă prin faptul că este „ireversibil trecută", ,,dincoace de orice memorie",este „într-un timp irecuperabil", al naşterii sau al creaţiei ce nu poate fi atins deprezent, de reprezentare şi „în privinţa căruia natura sau creatura păstrează ourmă ce nu poate fi convertită în amintire" 121 •
În responsabilitate - în Rostire -, subiectul este descris de către Levinasprintr-o serie de sintagme cum ar fi: ,,vulnerabilitate", ,,pasivitate dincolo deorice pasivitate", ,,dezgolire până la moarte", ,,smulgere din sine", ,,dezinteresare", ,,semnificaţie122 ca unul pentru altul" (fără ca unul să îl asume pealtul) şi care presupune „posibilitatea non-sensului pur", ,,diacronie",
„expunere" etc. Prin suferinţa şi durerea la care se expune cel responsabil - celaflat în răspuns pentru altul - şi care reprezintă excese şi epifanii ale răbdării,are loc acea smulgere din sine, din identitate şi din comoditatea lui „conatus"
(autoconservare). Astfel, subiectul este răspunzător pentru altul „în pofida" saînsuşi, obligat printr-o supunere dincolo de propria voinţă şi libertate. Suntresponsabil printr-o deschidere faţă de „aproapele" meu - scindare, rănire a 1 1 9 E. Levinas, Ethique comme philosophie premiere, p. 73: «Tout le vecu humain se dit jusqu'a nos jours - et surtout de nos jours - en termes d'experience, c'est-a-dire se convertit en lec;ons rec;us, eq enseignemens, en savoirs».
