208 Răspunderea penală a persoanei juridice în cazurile de malpraxis
Spre exemplu, conduita concretă a persoanei fizice constând în omisiunea de a asigura supravegherea permanentă a pacienţilor a fost reţinută ca atare, constituind totodată şi fapt al persoanei juridice (identificându-se, în plus, în sarcina acesteia din urmă, obligaţia de a programa un număr suficient de persoane pentru a asigura continuitatea supravegherii): ,,constituie malpraxis şi fapta Spitalului ( ... ) întrucât şi unitatea sanitară ( ca persoană juridică) are obligaţia de a asigura supravegherea pacienţilor, iar neîndeplinirea acestei obligaţii reprezintă o eroare în desfăşurarea actului medical" 1, astfel că atât persoana fizică, cât şi cea juridică au fost condamnate, fiecare pentru fapte proprii, pentru infracţiunile de ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă.
În domeniul malpraxisului, faptele persoanei fizice şi ale persoanei juridice sunt, însă, de cele mai multe ori, diferite sub aspect material. Astfel, când conduita care constituie elementul material al faptei persoanei fizice este reprezentată de actul propriu-zis de acordare a asistenţei medicale, conduita infracţională a persoanei juridice nu se va putea identifica cu aceasta (pentru motivele pe care le vom arăta mai jos), ci va consta în acte materiale, comisive sau omisive, care au permis sau cauzat conduita persoanei fizice.
Răspunderea persoanei juridice este tot una profesională. De aici, importanţa identificării obligaţiei profesionale încălcate de către persoana juridică şi a stabilirii standardului la care ea trebuia îndeplinită.
Specific obligaţiilor persoanei juridice este că, în majoritate, ele sunt obligaţii de rezultat, ceea ce reduce sarcina probaţiunii inclusiv în ceea ce priveşte latura subiectivă. Vinovăţia persoanei juridice pentru prejudiciile rezultate din nerespectarea unor astfel obligaţii se va stabili după criteriile la care ne-am referit ca fiind specifice obligaţiilor de rezultat; astfel, obligaţia de rezultat fiind fundamentată de ideea riscului prezumat, simpla ei existenţă va constitui temei pentru a se reţine că persoana juridică, dacă nu a prevăzut efectiv, cel puţin trebuia să prevadă unnarea periculoasă
pe care neîndeplinirea obligaţiei o poate produce.
1 Jud. sectorului 6 Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală nr. 599/2013, definitivă prin decizia penală nr. 537/20 1 5 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, precitate.
