Tata nu-i ca mama
JOSEPHINE 8CHWARZ-6ERO
Îmi amintesc de povestea istorisită de un tată după ce
s-a întors dintr-o plimbare cu fiul său, Daniel, plimbare pe
care a făcut-o în parcul clinicii noastre, la sugestia noastră.
Daniel avea 13 luni. Tocmai învăţase să meargă în picioare,
iar seara adormea foarte greu şi numai dacă sugea la sân.
Clinica noastră se află în mijlocul unui parc întins, cu multe
pavilioane şi cu multe drumuri şi alei ramificate. Se întâmplă
adesea ca oamenii să se rătăcească în el, iar acest lucru i s-a
întâmplat şi acestui tată. El a povestit că stătea neajutorat
în faţa unei intersecţii, întrebându-se cu voce tare: ,,Bun! Şi
acum, încotro?"
În mod cu totul neaşteptat, răspunsul a venit pe loc!
Şi anume, de la fiul lui mic, care până atunci nu vorbise
mai deloc: ,,Acolo!", a spus Daniel şi a arătat clar cu mâna
într-o direcţie. ,,Crezi?", l-a întrebat tatăl stupefiat. Şi pentru că el chiar nu ştia care era drumul, a pornit-o într-acolo.
Surpriza i-a fost de două ori mai mare când a constatat că,
pe lângă faptul că Daniel a vorbit, a mai avut şi dreptate în
privinţa drumului! Şi, astfel, cei doi au aterizat teferi înapoi
în secţia noastră.
Proiectul „Tata-şi-fiul-singuri-pe-drum" nici că se putea derula
mai bine de atât! Dar, chiar şi dacă indiciul îndrăzneţ dat de
Daniel s-ar fi dovedit a fi incorect, excursia ar fi meritat din plin!
Pentru copiii mici, a fi luaţi de tată cu ei este o mare onoare! A li
se cere părerea de către el (chiar dacă involuntar) este dincolo de
acea�tă onoare! Iar dacă tatăl mai ia şi în serios părerea copilului
şi ţine cont de ea în decizia lui, atunci acest lucru este ca un fel
de paradis al copiilor mici!
