Se dă o nouă bătălie, la Gorăslău (3 august 1601), unde Basta şi Mihai Viteazul sunt învingători, dar Basta hotărăşte să-l ucidă pe Mihai Viteazul, sub cuvânt că Mihai Viteazul nu acceptă viitorul său plan de bătălie.
Basta voia probabil pentru el voievodatul Transilvaniei, în orice caz, prin înşelăciune, câteva zile mai târziu (19 august 1601), îl
cheamă pe Mihai Viteazul în cortul lui, iar dincolo de cort se găsesc ascunşi nişte mercenari valoni. Aceştia-l ucid pe Mihai Viteazul, care se apără cu sabia (era stângaci), dar cade străpuns de mai multe suliţe. Să fi fost şi împăratul înţeles să-i suprime pe Mihai considerându-l prea ambiţios şi temându-se că risca să
zădărnicească planul habsburgic de a anexa Transilvania? Nu e clar.
Capul lui Mihai Viteazul este adus în ţară pe ascuns de unul din boierii lui care se pare că îi era frate vitreg: Radu Florescu. Fraţii Buzeşti, desăvârşiţi viteji între boierii mari ai Munteniei, alungaseră între timp din scaun pe Simion Movilă. Iată sfârşitul tragic al lui Mihai Viteazul. Dar nu s-a isprăvit încă lupta împotriva otomanilor. Succesorul lui Mihai Viteazul, Radu Şerban (1602-l610), care şi-a zis Radu Şerban Basarab pentru că
se trăgea dintr-o soră a lui Neagoe Basarab, se luptă şi el alături de imperiali împotriva turcilor, cu succes, timp de câţiva ani.
Atunci a avut loc acel episod vrednic de legendă, când Marele Stolnic Stroe Buzescu, trimis cu un corp de oaste să oprească o năvală a tătarilor, îl provoacă pe hanul tătar ia luptă şi, după un duel între cei doi ca-n poveşti, îl răpune pe tătar iar năvălitorii o iau la fugă. Dar şi Buzescu e grav rănit. Dus la Braşov (vă
închipuiţi în ce condiţii la vremea aceea! pe cărări în munţi şi în păduri – calea obişnuită era valea Neajlovului), moare acolo, căci doctorii erau pe-atunci neputincioşi în faţa rănilor infectate.
Iată un lucru la prima vedere surprinzător: multă vreme, Radu Şerban a rămas mai prezent decât Mihai Viteazul în memoria populară. Iarăşi, trebuie să ne situăm în contextul istoric. Mihai Viteazul nu a fost popular. Dăduse o lege, care s-a numit
„legătura lui Mihai Viteazul", după care ţăranii nu mai puteau să
fugă de pe o moşie pe alta, ci trebuiau să rămână acolo unde erau, cu alte cuvinte a legat de pământ pe ţărani; mai precis, măsura privea în primul rând pe stăpânii ai căror şerbi fugiseră de pe moşia lor, interzicându-le de a mai încerca să-i găsească la alt stăpân şi să-i recupereze. Măsura avea un scop exclusiv economic
şi fiscal. Mai trebuie adăugat că Mihai a favorizat extinderea marilor moşii boiereşti în dauna ţărănimii libere, el însuşi – atât în timpul când a ocupat înalte dregătorii, cât şi ca domn –
cumpărând zeci de sate. De aceea na fost iubit Mihai. Aici este şi o explicaţie pentru care în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea foarte puţin se vorbeşte despre Mihai Viteazul la noi. A trebuit să
vină Nicolae Bălcescu în veacul al XIX-lea pentru a redescoperi figura lui Mihai Viteazul.
Capitolul 4
Ev Mediu prelungit în Ţările Române.
Privire asupra Transilvaniei în secolul XVII.
După episodul Mihai Viteazul, luptele, cum am văzut, continuă, dar nu numai între turci şi imperiali, ci şi între diversele partide maghiare, unele fiind sprijinite de austrieci, altele căutând ajutor la Poartă. Cu toate acestea, în perioada când turcii sunt mai puţin prezenţi în Europa, câţiva principi transilvani reuşesc să se menţină mai multă vreme la putere, ba unii chiar să se amestece în politica Europei centrale şi occidentale. Din familiile de magnaţi unguri care au dat atunci principi Transilvaniei, merită
reţinute cel puţin trei nume: Bâthori (pe care l-am întâlnit deja), Bethlen şi Răkoczi. În Războiul de Treizeci de Ani (care începe în 1618 în Cehia ca un război între catolici, susţinuţi de împărat, şi principii protestanţi, şi se termină abia în 1648 după intervenţia Franţei catolice de partea protestanţilor – pentru a pune frâu puterii Habsburgilor în Germania), Bethlen Gâbor, care domneşte 16 ani, va juca un rol important, astfel încât Transilvania a apărut atunci occidentalilor ca o ţară de oarecare însemnătate politică, între timp însă, românii, chiar când participă ca ostaşi, rămân în umbră, având doar dreptul să-şi păstreze credinţa ortodoxă, dar nu să şi participe la viaţa politică, în afară de puţini dintre ei, integraţi nobilimii maghiare. Din familia Râkoczi, Gheorghe I şi Gheorghe al IIlea domnesc succesiv între 1630 şi 1660, iar ambii
întreţin raporturi strânse cu voievozii din Ţara Românească şi Moldova; sub Gheorghe Râkoczi al II-lea, în 1659, are loc chiar o scurtă şi ultimă încercare de răzvrătire împotriva turcilor, la care participă şi Mihnea al III-lea în Muntenia şi Constantin Şerban în Moldova. Turcii restabilesc grabnic situaţia schimbând domnii în toate trei principatele.
Asediul Vienei în 1683 şi urmările lui. Pacea de la Karlowitz (1699)
La sfârşitul secolului are însă loc un eveniment cu urmări cu totul neprevăzute: într-un ultim elan de agresivitate, turcii, în 1683, sub impulsul unui mare vizir din dinastia albaneză Koprulii, pornesc o mare ofensivă împotriva Habsburgilor şi împresoară Viena.
(Armatei turceşti au trebuit să i se alăture, în silă, şi domnii Munteniei şi Moldovei, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca.) După ce a intervenit însă în luptă regele Poloniei Jan Sobieski, turcii au fost înfrânţi, s-au retras de la Viena, şi încetul cu încetul austriecii, aliaţi cu polonii şi veneţienii, mai târziu şi ruşii, pornesc o lungă contraofensivă – războiul ţine 16 ani! – cu continue succese de partea imperialilor, iar în cele din urmă în 1699 se încheie pacea la Karlowitz (pe sârbeşte Sremski Karlovci).
Principalul negociator al acestei păci a fost Alexandru Mavrocordat, Mare Dragoman al Porţii, ajuns un fel de viceministru de Externe. Prin legăturile lui cu ambasadorii străini de la Constantinopol devenise un personaj de anvergură
europeană, îndrăznea să poarte corespondenţă cu împăratul (care de altfel l-a făcut „conte al Sfântului Imperiu", titlu foarte râvnit în toată Europa). Mavrocordat reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace, pe turci că imperialii vor pace, şi în cele din urmă se semnează tratatul de la Karlowitz, dezastruos pentru turci: Veneţia păstrează Moreea (Peloponezul) şi o parte din coasta dalmată; Polonia, Pocuţia şi o parte din Ucraina; Rusia, Azovul; iar austriecii capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din
Croaţia şi din Serbia, şi toată Transilvania – după lungi tratative directe cu „stările" din principat.
Şi fiindcă de mai mulţi ani în centrul atenţiei se află gravele evenimente din fosta Iugoslavie (în urmă, drama din provincia Kosovo şi intervenţia Europei occidentale şi a Americii prin NATO), vreau să semnalez un fapt de excepţională dimensiune petrecut în cursul acelui război, acum 300 de ani: la un moment, armatele austriece, care înaintaseră prea departe în Balcani, au fost silite de o contraofensivă turcă să dea îndărăt cu câteva zeci de kilometri.
Atunci – suntem în 1690 – sârbii, care se încumetaseră să ajute armatele imperiale, s-au temut de răzbunarea turcilor şi, în frunte cu patriarhul lor, Arsenic, au părăsit cu sutele de mii căminele lor de veacuri pentru a se pune la adăpostul graniţei austriece.
Această uriaşă deplasare a rămas cunoscută la sârbi cu numele de
„Marea migraţie". Aprecierile numerice variază între 200 000 şi 500 000 de oameni. Singura cifră mai precisă dă 37 000 de familii. Or, o zadruga sârbească în acele vremi n-avea, ca o familie modernă, cu bunici şi copii cu tot, vreo 5-6 membri, ci mai curând 10-l5, ceea ce mă face să înclin mai curând către cifra de 500 000 (care corespunde probabil cu populaţia Munteniei întregi pe vremea aceea). Atunci s-au golit mai tot Kosovo şi cea mai mare parte a Serbiei medievale. Austriecii au colonizat pe aceşti refugiaţi, parte în Banat, în dauna românilor, parte în Voivodina, în dauna ungurilor, parte în Croaţia, în regiunea care s-a numit mai târziu Krajna. Aici se află originea multora din conflictele de azi.
„Unirea” cu Roma.
De prin anii 1690, se petrece şi în Transilvania o schimbare de importanţă majoră: începând de-acum „stăpânul" e la Viena. Ţelul urmărit de Rudolf al II-lea cu o sută de ani în urmă, pe vremea lui
Mihai Viteazul, este atins abia acum. Iată ce lungi pot fi scadenţele în Istorie!
Bineînţeles, austriecii nu puteau impune schimbări radicale în noua provincie. Exista o Dietă în care domina nobilimea maghiară, şi de asemeni cu greu s-ar fi putut atinge de privilegiile seculare ale saşilor şi secuilor. Dar împăratul Leopold, care era un catolic convins şi militant, s-a gândit că în Transilvania, unde protestanţii – aparţinând celor trei confesiuni: calvinistă, luterană
şi unitariană – erau de acum majoritari, singurul mijloc de a avea din nou o majoritate catolică era de a aduce pe românii ortodocşi sub obedienţa Papei. După trei ani de dificile negocieri cu mitropolitul Atanasie, s-a ajuns, în 1701, la acceptarea de către Biserica română transilvană a punctelor Unirii stabilite la Florenţa în 1439, în schimbul tăgăduirii, pentru preoţimea ortodoxă, a unor privilegii egale cu ale preoţilor catolici. Iezuiţii jucaseră un rol esenţial în negocieri.
De atunci întâlnim în Transilvania pe cei ce s-au numit uniaţii. La început toată Biserica a trecut la uniatism. Cu trecerea anilor, s-a constatat însă că stăpânirea austriacă nu-şi respecta toate angajamentele, fiindcă nu îndrăznea să treacă peste rezistenţa îndârjită a „Uniunii celor Trei Naţiuni". într-adevăr, toată politica Habsburgilor – nu numai actul Unirii ortodocşilor – sa izbit atunci în Transilvania de o violentă opoziţie din partea nobilimii maghiare, majoritar protestantă, şi nu numai a nobilimii. S-a ajuns astfel la o adevărată răscoală populară condusă de principele Francisc Râkoczi al 1l-lea şi care a luat o mare extindere, fiind sprijinită de Franţa lui Ludovic al XIV-lea, pe atunci în război cu Casa de Austria (războiul de succesiune la coroana Spaniei, care s-a sfârşit prin urcarea pe tronul Spaniei a dinastiei franceze Bourbon, care mai domneşte şi azi), Revolta lui Râkoczi a ţinut din 1703 până în 1711 şi a fost foarte populară, mai cu seamă
printre secui, inspirând poeme şi un marş rămas celebru (reluat de compozitorul francez Berlioz într-o operă), în 1711, majoritatea
nobilimii maghiare s-a împăcat cu Habsburgii, Râkoczi însă s-a exilat, urmat de un grup de partizani fideli, şi a murit în exil.
Au fost şi români printre partizanii lui Râkoczi, în special dintre cei ostili Unirii cu Roma. Mai găsim şi azi familii ardelene purtând patronimul Curuţ. Curuţi erau porecliţi luptătorii din partida lui Râkoczi.
Când românii au văzut că nu erau respectate făgăduielile făcute în momentul Unirii, o parte din preoţime, în cele din urmă peste jumătate din biserică – îndemnaţi şi de fraţii din Muntenia şi Moldova şi de insistente misiuni ale Bisericii ruse – au revenit la ortodoxie, cu toate măsurile de o cumplită brutalitate pe care le luau autorităţile pentru a opri acest proces. (Faptul că atunci armata austriacă a dărâmat biserici şi a tras cu tunul în sate nu justifică măsurile de prigoană pe care le-au luat comuniştii români, două veacuri mai târziu, pentru a-i sili pe uniţi să se lepede de credinţa lor, revenind la ortodoxie.