Slovacia, până în regiunea Satu Mare, rămân stăpâni Habsburgii; Ungaria centrală şi Banatul cad sub administraţie turcească
directă; Transilvania, Maramureşul şi Crişana centrală (regiunea a primit un timp numele latinesc de Partium) au fost lotul lui Ioan Zâpolya, apoi al fiului său minor Ioan-Sigismund, însă nu cu titlu de rege, ci numai de principe al Transilvaniei, vasal al sultanului şi supus unui tribut, ca şi domnii Munteniei şi Moldovei.
Transilvania, mai populată şi mai bogată – şi în plus mai ferită de atacurile turceşti —, a avut în secolele XVI şi XVII o soartă mult mai bună decât ţările de la sud şi est de Carpaţi, ba chiar se poate spune că din cauza conjuncturii internaţionale (cum vom vedea) a cunoscut atunci momente de afirmare politică şi de înflorire culturală – cel puţin pentru cele trei „naţiuni" privilegiate.
Protestantismul. Schimbări mari în Europa.
Al doilea element, pătrunderea protestantismului, e un fenomen de dimensiune europeană – şi, mai târziu, mondială, căci o dată cu reforma Bisericii cerută, de Martin Luther începe cu adevărat o nouă fază în istoria întregii civilizaţii occidentale.
Primele efecte ale mişcării iniţiate de Luther vor fi politice; pe măsură însă ce protestantismul se va întinde, vor apărea schimbări profunde în mentalităţi, în cultură, şi chiar în economie, căci s-a
putut susţine cu argumente destul de convingătoare că
mentalitatea protestantă a jucat un rol hotărâtor în naşterea capitalismului.
Pe plan politic, mai bine de o sută de ani se vor purta războaie în toate ţările occidentale, mai cu seamă în Germania şi Franţa, între catolici, care reprezintă încă majoritatea populaţiei, şi protestanţii care sunt din ce în ce mai numeroşi şi se revoltă împotriva anumitor greşeli ale papalităţii.
Interesant, din punctul de vedere, să spunem, al filosofiei istoriei, e să vedem că încetul cu încetul, când se împart între catolici şi protestanţi aceste ţări din Occident, aproape toate ţările protestante vor fi de origine germanică şi aproape toate ţările de origine latină vor rămâne catolice. Se poate deci observa că
elementul etnic are o anumită greutate, un anumit impact asupra alegerilor culturale şi religioase pe care le facem. Au fost excepţii, bineînţeles: în Elveţia, de pildă, există populaţii franco-fone care sunt protestante, iar în Germania o parte care a rămas catolică, în Bavaria, pe Valea Rinului, dar, în genere, linia de despărţire între catolicism şi protestantism a avut o bază etnică.
Ce se întâmplă când protestantismul ajunge şi în estul Europei?
La un moment dat e cât pe ce să devină protestanţi şi polonezii, în Cehia (unde apăruse cu un veac înainte un mare reformator, }an Hus, condamnat ca eretic de conciliul de la Konstanz şi ars pe rug în 1415, ceea ce provocase un lung război civil cu repercusiuni până în ţările noastre) s-a dat o mare luptă între catolici şi protestanţi. Şi la noi, în Transilvania, elementul etnic va juca un rol determinant. Astfel, una dintre bisericile protestante, cea luterană, va avea câştig de cauză în lumea saşilor, iar calvinismul, care se naşte în Elveţia francofonă, iniţiat de un francez, Calvin, se dezvoltă la secui, pe când mulţi dintre magnaţii unguri rămân catolici; desigur, masa populară română e ortodoxă. Aşa se face că la mijlocul veacului, în Transilvania întâlnim patru religii, sau, mai corect, patru ramuri ale creştinismului. Dar iată că apare şi o
a cincea: se răspândeşte în Ardeal o credinţă, persecutată în alte ţări pentru erezie, anume antitrinitarismul, care refuză noţiunea de Sfântă Treime, în Transilvania, din pricina confuziei politice, există şi o oarecare lipsă de constrângere. Aşadar, în veacul al XVI-lea asistăm la un fenomen interesant: Transilvania apare unui observator superficial ca un fel de oază de toleranţă
religioasă, unde pot conlocui, fără să fie siliţi să-şi schimbe religia, catolicul, protestantul luteran, protestantul calvinist şi cel unitarian. Aceste patru credinţe erau numite recepta, adică admise oficial, protejate, în schimb, ortodocşii români erau doar toleraţi, tacit. De ei nu se va preocupa deocamdată nimeni, până îşi vor da seama curia romană şi Habsburgii că masa română ortodoxă putea fi folosită ca aliat împotriva protestantismului.
Cultură şi politică.
Efervescenţa politico-religioasă, apărută ca urmare a influenţei Renaşterii italiene, pe care o favorizase Matei Corvin, şi după
introducerea tiparului, a avut efecte profunde asupra vieţii culturale, mai cu seamă în mediul săsesc.
E de reţinut numele braşoveanului Johann Honterus – cu patronim latinizat după o modă răspândită de atunci în Germania. Autor de cărţi, om de mare influenţă printre saşi, el a introdus reforma luterană la Braşov în 1541. Trezirea aceasta culturală se transmite şi în mediul maghiar, în special la Cluj. Asemenea vastă mişcare nu putea să nu se răsfrângă şi asupra românilor, mai cu seamă că
prozelitismul protestant era foarte activ. Un mijloc indirect de influenţă a fost tiparul, cu primele traduceri de texte religioase în română. Una dintre marile reforme aduse de protestantism a fost înlocuirea latinei, în slujba religioasă, cu limbile locale. Astfel, imprimeriile săseşti din Ardeal au îndemnat şi pe români să
traducă în română, din slavonă, cărţile bisericeşti. Diaconul Coresi, care-şi începuse opera de tipăritor în Muntenia, sa mutat în Transilvania, unde condiţiile tehnice erau mai bune şi unde era ajutat de fruntaşii saşilor. Curând însă autorităţile bisericeşti
ortodoxe, atât în Ardeal cât şi în Muntenia şi Moldova, s-au alarmat de subtilele interpretări eretice care se strecurau în textele româneşti cu prilejul traducerii, vădit influenţate de gândirea protestantă. "Această temere a frânat un timp elanul traducerilor, cu atât mai mult cu cât coincidea cu violenta reacţiune din Moldova lui Lăpuşneanu, după domnia lui Eraclide Despotul, reacţiune care a lovit nu numai pe protestanţi, siliţi cu forţa a se boteza din nou, după „pravoslavnica lege", ci şi în colonia armeană, deja importantă în Moldova (aici motivarea era nu numai religioasă – Biserica armeană fiind considerată eretică de ortodocşi – ci şi economică, din cauza reuşitei comerciale a armenilor).
Trebuie adăugat însă că, cu toată această puternică, rezistenţă a ortodoxiei împotriva insinuării ideilor protestante în scrierile religioase, pornirea către o literatură religioasă în limba română a continuat, ducând, în veacul următor, la frumoase realizări şi în Muntenia şi în Moldova.
Pe plan politic, acea liberalizare a gândirii în Transilvania se combină în mod straniu cu o situaţie şi mai rea pentru ţărănime.
Am vorbit în treacăt despre marea revoltă din 1514, condusă de Gheorghe Doja, care, după înfrângerea răscoalei, fusese executat în torturi groaznice (aşezat pe un tron de fier încins şi cu o coroană de fier roşu pe cap). Represiunea fusese condusă de Ioan Zâpolya. Ţărănimea e după aceea şi mai strivită de dări şi corvezi
– chiar şi secuii – şi, în orice caz, lipită de glie, adică ţăranului nu-i este îngăduit să se mute de la un stăpân la altul. Dominaţia nobiliară în provincie devine şi mai apăsătoare, iar slăbirea – apoi dispariţia – puterii regale înlătură şi ultima contrapondere la puterea nobilimii.
Dieta, adică noua adunare a stărilor, era larg dominată de nobilimea maghiară şi fără aprobarea ei noul principe transilvan se găsea, practic, în neputinţa de a guverna. Dieta alegea pe principe, dar, în urma acceptării suzeranităţii Porţii, principii, ca
şi în Muntenia şi în Moldova, trebuiau confirmaţi de sultan.
Constatăm chiar, în 1571, că Ştefan Bâthori fusese desemnat de Poartă înainte de a fi ales de Dietă. Ştefan Bathori este al treilea din neamul lui care urcă pe tronul transilvan, şi vor mai fi încă
patru după el. Să reţinem din domnia lui că a încercat să frâneze decăderea catolicismului (între altele, a adus pe iezuiţi în Transilvania) şi – fapt excepţional – a fost ales şi rege al Poloniei (1576), rămânând acolo până la moartea sa în 1586, ceea ce a dus la un anume dezinteres în ce priveşte principatul.
După moartea lui Soliman Magnificul (1566), pe tronul otoman se succedă o serie de sultani mediocri care, în plus, sunt confruntaţi cu mari dificultăţi la graniţa estică a împărăţiei: războaie cu persanii, aflaţi într-o epocă de grandoare sub domnia lui Şah-Abbas. Profitând de aceste împrejurări, noul împărat Rudolf al II-lea Habsburg (încoronat în 1576), îndemnat şi de Papă, se hotărăşte să iniţieze o nouă încercare de alungare a turcilor din Europa, şi caută să realizeze o mare coaliţie, cu Spania, Veneţia, alte ducate italiene, eventual Polonia, şi în orice caz cu ţările din linia întâi care erau tocmai Transilvania, Moldova şi Muntenia.
Acesta este contextul internaţional în care apare la noi figura fulgurantă a lui Mihai Viteazul.
Mihai Viteazul şi „vitejii" lui.
S-au spus şi se spun prea multe despre Mihai Viteazul, în jurul lui s-a născut o legendă în care nu se mai poate deosebi adevărul istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului. Că a fost un căpitan strălucit şi un geniu politic sunt lucruri incontestabile.
Victoriile lui asupra turcilor au avut ecou până departe (regele Franţei, Henric al IV-lea, scria ambasadorului său la Constantinopol ca să ceară informaţii asupra valahului), în ţările balcanice, printre greci, bulgari, sârbi au apărut cântece populare despre vitejiile lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în
ţară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest viteaz a vrut mai întâi să-şi adune o armată puternică, iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutăţire a stării ţăranilor, în vremea lui, sfârşitul veacului al XVI-lea, nu mai puteai constitui o armată din ţărani, o dată ce apăruseră tunurile şi puştile. Aveai deci nevoie de lefegii, adică de mercenari care să ştie să mânuiască armele de foc. Iar acest fenomen nu se petrece numai la noi, ci şi în Occident.
Un singur exemplu: în 1525 Francisc I al Franţei se luptă cu Carol Quintul, rege al Spaniei – devenit şi împărat. Bătălia se dă între Spania, care de-acum posedă colorai în America de Sud şi primeşte an de an zeci de corăbii încărcate cu aur şi argint, şi regatul Franţei, care e cel mai populat şi mai închegat din Europa.
La bătălia de la Pavia, unde este făcut prizonier Francisc I, se înfruntă 25 de mii de oameni de partea franceză cu 25 de mii de cea spaniolă. E interesant de ştiut ce sunt aceşti participanţi la bătălie. Avem de-a face cu de-abia 5 000 de cavaleri francezi şi 5
000 de spanioli, dar spaniolii au 20 000 de lefegii, de mercenari germani, iar francezii 20 000 de mercenari elveţieni.
Aşa încât s-a putut spune, mai în glumă, mai în serios, că bătălia de la Pavia a fost un fel de răfuială între mercenarii germani şi mercenarii elveţieni. Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim câţi mercenari sârbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul.