treimi din Transilvania. Scythia Minor era deja integrată în provincia romană Moesia (nord-estul Bulgariei de azi). La răsărit de Olt şi de Carpaţi erau câteva întărituri şi posturi înaintate, pentru a rezista atacurilor dacilor nesupuşi şi ale altor triburi, în provincia propriu-zisă, un întreg aparat administrativ se va instala, alături de legiunile menite să asigure pacea înăuntru şi paza graniţelor. Se vor construi oraşe după tipul „urbelor" romane şi o reţea de drumuri care să le lege. în fine, şi mai cu seamă, romanii vor proceda la o intensă colonizare cu elemente din afara provinciei, întradevăr, după ce au făcut mii de prizonieri, după ce au omorât mii de luptători daci, după ce alte mii vor fi fugit peste munţi (dar n-au putut lua cu ei pe toată lumea, au rămas femei, copii, bătrâni), învingătorii au purces la repopularea provinciei cu colonişti romani. Cine să fi fost aceşti colonişti?
Iată o explicaţie pe care mi-a sugerat-o un profesor francez de istorie antică, Jerome Carcopino, care a descoperit un lucru la
care nu se gândise nimeni până atunci. De ce a putut veni atâta lume în Dacia în puţini ani? Fiindcă acolo se găsea aur.
Decebal avea un tezaur colosal, pe care-l ascunsese sub un râu, dar unul dintre captivii luaţi de romani a dezvăluit taina. Iar romanii au găsit acolo aur în cantităţi uriaşe. Apoi se ştie că se putea extrage aur din Munţii Apuseni.
Carcopino a avut o idee foarte simplă: „Ia să văd cum arăta moneda romană înainte de Traian şi ce devine ea în timpul domniei lui Traian" – şi constată că, de unde banul de aur înainte de Traian era subţire ca o foiţă de ţigară, la sfârşitul domniei lui e gros. înseamnă că a reevaluat moneda de aur a Romei pe baza exploatării aurului din Dacia. Se întâmplă, ca să comparăm cu istoria modernă, ceva asemănător descoperirii aurului din California, în veacul trecut, care a declanşat în Statele Unite un gold rush, cum spun americanii, o goană după aur. Aşa se explică
probabil cum au putut veni în Dacia, în puţine generaţii, mii şi mii şi zeci de mii de colonişti din toată împărăţia. Altfel nu s-ar explica cum, în puţinul timp cât a durat această colonie romană, populaţia să fi fost complet romanizată.
Desigur, n-a avut loc, ca în America, o năvală dezordonată, o masă de iniţiative individuale. A fost o colonizare organizată de împărăţie. Cronicarul zice că împăratul a adus în Dacia mulţime
„din toată lumea romană" (ex toto orbe romano). Dar, fără
îndoială, faptul că se găsea acolo aur trebuie să fi favorizat recrutarea de colonişti.
Iată însă că arheologii români au pus la îndoială teza lui Carcopino fiindcă nu s-au găsit dovezi că minele de aur din Munţii Apuseni să fi fost exploatate de pe vremea dacilor; de abia după transformarea în colonie romană avem dovezi de scule de minerit precum şi dovezi documentare privind aducerea de mineri din vechi provincii romane. Vedeţi prin acest exemplu ce greu e să stabileşti exactitatea unui fapt istoric!
De unde să fi venit coloniştii? Din toate părţile împărăţiei şi mai cu seamă din regiunile vecine cu Dacia, din Iliria de pildă, care era colonie romană de sute de ani – prin urmare ilirii erau deja romanizaţi. Au venit desigur colonişti şi din Italia. Şi aici are loc iarăşi un fenomen interesant: pe măsură ce s-au întins posesiunile romane în urma unor neîncetate războaie, a crescut şi numărul de robi, prizonieri de război aduşi în Italia. Care a fost consecinţa socială a acestui mare număr de sclavi?
Ţăranii din Italia sărăceau fiindcă proprietarii de pământ, în loc să-l lucreze cu localnicii din jur, lucrau pământul cu robi. Asta explică de ce atâţia ţărani din Italia se angajau în legiuni sau plecau să populeze Iliria, Galia, sau Dacia. Din punctul de vedere al limbii, s-a constatat de pildă că limba română se apropie cel mai mult de unul dintre dialectele din sudul Italiei. Au venit probabil şi de acolo mulţi să caute aur în Dacia.
Dacia colonizată de romani a putut în foarte puţine generaţii să
devină atât de prosperă încât să i se spună Dacia felix, Dacia fericită. Din păcate, fericirea n-a durat prea mult. S-au clădit câteva oraşe; acolo unde fusese Sarmizegetusa s-a dezvoltat oraşul numit Ulpia Traiana, după numele împăratului; în locul Clujului de azi a apărut un oraş numit Napoca. Dacia a devenit o colonie bine organizată, ca întreg imperiul, cu un grad înaintat de civilizaţie în oraşe, cu băi publice, arene pentru jocuri etc. S-au construit drumuri – mai avem şi astăzi porţiuni de drumuri făcute de romani, care trec prin Carpaţi, dovedind talentul lor de constructori.
În treacăt fie spus şi ce s-a întâmplat cu podul acela de pe Dunăre, care era o minune a lumii. Chiar un succesor al lui Traian a dat ordin să se dărâme podul. Romanii l-au clădit, romanii l-au dărâmat. De ce? Le-a fost teamă, când au început primele năvăliri barbare de mai mari proporţii, ca podul acela să nu folosească
năvălitorilor pentru a pătrunde şi mai adânc în imperiu. S-a scos
deci toată „şoseaua", puntea de pe pod, iar timp de veacuri nu s-au mai văzut decât pilonii în Dunăre.
Năvălirea barbarilor.
Soarta provinciei Dacia felix se încheie o dată cu ceea ce numim năvălirea barbarilor. Cine au fost aceşti barbari? Dar, mai întâi, ce înseamnă barbari înseamnă necivilizat în ochii grecilor, apoi ai romanilor. Roma a fost o splendoare. E greu de închipuit acum ce a reprezentat Roma pentru contemporani. Puţinul care a mai rămas din oraşul antic stârneşte admiraţia, iar pentru oamenii de acum două mii de ani Roma era curată uimire, minune, raiul pe pământ.
Să nu luaţi însă ad litteram expresia „năvălirea barbarilor".
Germanii au un cuvânt mai potrivit pentru a desemna acel moment istoric: ei spun Volkerwanderung, ceea ce înseamnă
„migraţia popoarelor", fiindcă o adevărată năvălire, adică un puhoi de călăreţi care să pusti-ască tot locul, să prade oraşele şi satele şi să ucidă populaţia, aceasta s-a întâmplat doar la două-trei sute de ani, de pildă o dată cu venirea hunilor, a avarilor, a ungurilor la început – uneori şi cu năvala anumitor triburi germanice, ca vandalii (al căror nume a intrat în limbile moderne cu înţelesul de sălbatici care distrug numai din setea de a distruge). Dar goţii (vizigoţii şi ostrogoţii), gepizii şi alte neamuri germanice, venite din sudul Rusiei de azi, agresive şi ele, desigur, au căutat mai întâi o aşezare în teritoriul imperiului – unii se prezentau chiar ca posibili aliaţi pentru a apăra imperiul împotriva altor duşmani. Fiindcă, ştiţi ce se întâmplă cu vremea într-o ţară
prea bogată, prea fericită, cum a devenit Imperiul Roman la începutul erei noastre: bărbaţii nu mai vor să facă serviciu militar; atunci aceşti germanici, mai mult sau mai puţin sălbatici, se prezentau ca eventuali aliaţi, ca ostaşi suplimentari pentru apărarea imperiului. Li s-a zis „federaţi", adică aliaţi ai Romei, care-şi păstrau organizaţia şi căpeteniile lor.
Aşa au venit şi în Dacia. Dar în urma lor veneau alţii, şi mai sălbatici, porniţi pe jaf şi distrugere, astfel încât romanii s-au gândit că Dacia, dincolo de Dunăre, era prea departe de centru, prea greu de apărat, şi că era mai bine să retragă legiunile la sud de Dunăre, în 27l-272 d. Cr. împăratul Aurelian (al 27lea succesor al lui Traian) a hotărât evacuarea provinciei Dacia.
Legiunile romane se retrag din Dacia.
O dată cu armata şi administraţia locală, probabil că o parte din populaţia romană, în orice caz cea mai înstărită, din oraşe şi din villae, adică din „fermele" marilor posesori de pământ, speriaţi că
nu mai erau de-acum protejaţi de armata romană, vor fi părăsit şi ei colonia de la nord de Dunăre, pentru a se refugia pe malul drept al Dunării, unde împăratul Aurelian a instituit – în regiunea unde vor fi mai târziu Serbia de est şi Bulgaria de nordvest – o nouă
provincie numită tot Dacia, dar care a căpătat, cu vremea, în scrieri, numele de Dacia Aureliană.
Unii istorici germani, apoi istoriografia oficială ungară, au susţinut teza că toată populaţia Daciei nord-dunărene a fost atunci evacuată, că această mare provincie s-a aflat dintr-o dată golită de întreaga populaţie de limbă latină. Dar această teorie n-a apărut decât acum vreo două sute de ani, adică o dată cu naşterea conştiinţelor naţionale şi ivirea pretenţiilor naţionaliste în toată
Europa! De atunci a apărut în istoriografia europeană şi, bineînţeles, mai cu seamă în disputele savante româno-maghiare, ceea ce s-a numit „chestiunea continuităţii": au continuat oare să
locuiască în fosta Dacie vorbitori de limbă latină? Sau, cum pretind cei mai mulţi istorici unguri, la apariţia năvălitorilor maghiari la sfârşitul secolului IX, ori în secolul X, Ardealul era pustiu sau cel mult populat ici-colo de mici grupuri slave.
Încă o remarcă, înainte de a expune punctul meu de vedere asupra
„chestiunii continuităţii". Chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanţă politică. Chiar dacă ar putea istoricii maghiari – printr-
o minune – să aducă dovada că ungurii au fost primii ocupanţi ai Transilvaniei, prin faptul că populaţia maghiarofonă nu reprezintă
azi, în inima ţării, decât 7% din populaţia totală, întâietatea istorică n-ar mai putea avea nici o consecinţă pe plan juridic şi politic. Dreptul internaţional contemporan nu mai ţine seama de pretinse drepturi istorice. Nu se mai ia în cont decât situaţia demografică actuală. (Vedeţi drama recentă din Kosovo!) Deci –
încă o dată – trebuie înţeles că „chestiunea continuităţii" nu mai are nici o importanţă practică. Dacă încerc să înşir aici, pe scurt, argumentele noastre, e numai din pasiunea de a încerca rezolvarea unei probleme spinoase.
Iată mai întâi argumentele pe care le înaintează partizanii necontinuităţii, adică ai tezei căreia i s-a dat numele de „teoria lui Roesler" – după numele autorului german de la sfârşitul secolului trecut, Robert Roesler (care n-a inventat teoria, dar i-a dat forma cea mai categorică):
— evacuarea populaţiei daco-romane sub Aurelian ar fi fost totală; documente interne dovedind prezenţa unor vorbitori de limbă latină în aria carpato-dunăreană ar lipsi cu desăvârşire între secolul IV şi începutul secolului al XIII-lea, o tăcere de vreo 900
de ani – aproape un mileniu, „mileniul întunecat"; latinofonii (li se va spune de-acum vlahi sau valahi – voi explica mai departe de ce) apar în documente abia începând din veacul al X-lea, însă la sud de Dunăre, în Tesalia, Epir, Macedonia, apoi Bulgaria. La nord de Dunăre nu apar, în documente oficiale ale regatului ungar, decât în jurul anului 1200 – se deduce deci că ar fi imigranţi din sud, ciobani nomazi veniţi cu oile, şi a căror imigrare ar fi fost încurajată de regii maghiari în Ardealul insuficient populat; — atunci când au pătruns maghiarii în Transilvania – adică în „ţinutul de dincolo de pădure" (al munţilor Apuseni), trans = peste şi sylva = pădure – ţara era pustie, şi nici n-ar fi putut fi locuită, fiind acoperită în proporţie de 90 % de păduri;
— dacă viitorii locuitori români de la nord de Dunăre n-ar fi locuit câteva veacuri în preajma aromânilor şi în vecinătatea albanezilor, nu s-ar putea explica nici strânsa înrudire între limba daco-romană de la nord de Dunăre şi dialectele aromân şi megleno-român (regiunea Salonic) de la sud, nici prezenţa în daco-romană a câtorva zeci de cuvinte (pretins) împrumutate de la albanezi, în sprijinul acestei teze au venit şi teoriile a doi filologi români de la începutul veacului nostru, Ovid Densusianu şi Alexandru Philippide, care au fost convinşi – pe baza unor argumente, cred, eronate – că leagănul limbii române trebuie căutat la sud de Dunăre. „Decalogul continuităţii"