„sfânt". Aşadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor, de curând organizată de bizantini (şi cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze şi la noi o biserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă" – cu toate că multe datini vechi, cu iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, şi se mai păstrează încă în credinţa noastră populară.
Alungaţi de la nord de Dunăre de invazia ungurilor şi a pecenegilor, măcinaţi de certuri intestine şi atacaţi din sud de bizantinii minaţi de un împărat de o excepţională energie, Vasile al II-lea zis Bulgaroctonul (adică „ucigătorul de bulgari"), bulgarii primului tarat se prăbuşesc cu totul, în 1018, iar ţara lor redevine, pentru mai mult de un veac şi jumătate, provincie bizantină.
Din lupta necruţătoare dusă timp de 20 de ani de Vasile al II-lea împotriva regelui bulgar Samoil, istoria reţine un episod înfiorător: învingător într-o ultimă bătălie în care face 14 000 de prizonieri, basileul pune să le scoată ochii, tuturor, cu fierul roşu, lăsând la fiecare sută de oameni un om cu doar un singur ochi crăpat (câţi vlahi vor fi fost printre cei 14 000?). Jalnica coloană
va mărşălui sute de kilometri, până ajung învinşii la vetrele lor, îngrozind în drum ţara întreagă şi posteritatea.
Ungurii.
Ultimii barbari care s-au aşezat la nord de Dunăre, înainte de întemeierea primelor state româneşti, sunt iarăşi turanici, cum fuseseră avarii: maghiarii (ungurii), pecenegii, uzii (mai scurtă
vreme) şi cumanii. Pecenegii au venit cam împreună cu ungurii în ultimii ani ai veacului al IX-lea. Ei sunt cei care i-au împins pe unguri, din actuala Rusie spre apus.
Ungurii au trecut la nord de Carpaţi, pe valea Tisei, şi au poposit în pusta Panoniei, propice turmelor lor de cai. Acolo, zic unele cronici, se mai găseau încă vorbitori de limbă latină, adică
preromână (pastores romanorum). Şi după ce s-au stabilit acolo,
ungurii, călăreţi năprasnici, au întreprins timp de câteva zeci de ani razii pustiitoare prin Germania şi în toată Franţa de azi, până
când, în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, în Bavaria, regele german Otto I cel Mare, viitor împărat, i-a oprit, şi astfel au rămas de-atunci sedentari în Panonia. Au avut norocul să apară curând în dinastia arpadiană (astfel numită după primul şef maghiar Arpad, care i-a adus în apus) o personalitate excepţională, Ştefan I (1000-l038), consacrat mai apoi de papalitate ca Sfântul Ştefan.
El consolidează în regatul lui (e primul care poartă titlul de rege) religia creştină de rit apusean, după ce şovăise un timp între Roma şi Constantinopol, şi integrează noul stat, locuit de populaţii vorbind mai multe limbi, în sistemul feudal occidental care tocmai atunci se înjgheba, între altele, favorizează influenţa bisericii germane şi începe în tot regatul colonizări cu germani: cavaleri, plugari, mineri, meseriaşi şi negustori etc.
Opriţi în expansiunea lor către apus, regii Ungariei vor urmări deacum extinderea regatului către sud şi răsărit, împotriva slavilor şi românilor, ba atacând chiar Imperiul Bizantin, în ultimii ani ai veacului al XII-lea, parte prin uniuni matrimoniale, parte cu forţa, pun mâna pe regatul slav al Croaţiei, care va fi de-atunci o feudă a coroanei maghiare, dar care nu-şi pierde limba şi particularitatea sa, şi e condus de cele mai multe ori de un ban ales din nobilimea croată.
În Ardeal, cum am văzut, au pătruns cu încetul tocmai în momentul când apăreau mici formaţiuni române, şi în arcul Carpaţilor, şi dincolo de munţi. Aici se vor lovi de aceiaşi pecenegi cu care se ciocniseră prin stepele Ucrainei cu vreo două
veacuri înainte.
Pentru punerea în valoare a Transilvaniei, regii maghiari aplică
aici, ca şi în Ungaria, o intensă politică de colonizare, împotriva pecenegilor, apoi a cumanilor, ei aşează, la poalele Carpaţilor răsăriteni, nişte ostaşi-grăniceri dintr-o etnie sosită în Europa o
dată cu ei; ungurii îi numesc Szâkely (în latineşte siculi), noi –
secui.
Identitatea lor precisă, la origine, nu s-a lămurit, cert e însă că au fost de la început maghiarizaţi. Pe teritoriul concedat, întins cât două mari judeţe, ei formează un fel de „marcă", beneficiind de un regim special şi condusă de un comite din neamul lor, comes siculorum.
Altă importantă colonizare, începând chiar de la sfârşitul veacului al XIIlea, e reprezentată de colonişti germani, aduşi mai întâi din regiunile nordvestice ale Germaniei, aproape de Olanda, iar într-o a doua fază, mai de la răsărit, din Saxonia – de unde a rămas întregii populaţii nemţeşti din Transilvania numele de saşi.
Această populaţie nemţească era menită pe de o parte, la ţară, să
introducă o agricultură mai înaintată, pe de altă parte, să înfiinţeze oraşe de tipul celor din Germania, cu întăriturile lor, cu fel de fel de meşteşuguri şi cu o bună practică a negoţului. Din oraşele (burg-uri) înfiinţate, şapte vor fi mai însemnate, de unde numele de Sieben-bürgen („cele şapte burg-uri") dat de nemţi Transilvaniei. Două dintre ele, Braşovul şi Sibiul (botezate de nemţi Kronstadt şi Hermannstadt, dar ambele nume iniţiale erau româneşti sau slavo-române), vor juca un rol de frunte în dezvoltarea provinciei, şi de altfel şi în economia ţărilor române de dincolo de Carpaţi. Ca şi secuii, saşii se vor bucura de largi privilegii şi vor fi reprezentaţi de un comite al saşilor.
Să ne întoarcem la pecenegii de dincolo de arcul Carpaţilor.
Pecenegii stau prin părţile noastre aproape 200 de ani. Sunt foarte agresivi; îi găsim în neîncetat conflict ba cu ruşii, ba cu ungurii, ba cu bizantinii până ce, în 1091, când au pornit iar o incursiune în Imperiul Bizantin, împăratul Alexis Comnenul îi zdrobeşte într-o mare bătălie, la Lebunion. Pe o parte din captivi îi înrolează
în armata lui, iar pe ceilalţi, cu femeile şi copiii, îi răspândeşte ca colonişti prin imperiu.
Să fi dispărut atunci chiar toţi pecenegii din spaţiul nostru? Nu-mi vine a crede. Au rămas, în orice caz, nume de locuri (toponime) probabil pecenege, cel puţin localităţile numite Peceneaga; poate şi cuvinte în limba noastră, greu însă de identificat, fiindcă limba lor era foarte apropiată de cea a cumanilor, care le iau locul, fraţi-duşmani care au dat o mână de ajutor bizantinilor ca să-i nimicească.
Cumanii.
Cumanii vin şi ei de la răsărit, de prin Ucraina actuală, unde vreme de mai multe veacuri vor reprezenta o adevărată putere care se războieşte necontenit cu ruşii Marelui Cnezat de la Kiev (multe cântece bătrâneşti ale ruşilor – bâlinele, regăsite miraculos pe la mijlocul veacului trecut, tocmai în nord, pe la lacuri – se raportează la acele lupte cu polovţii, numele rusesc al cumanilor, adică oamenii stepei, cum îşi ziceau şi ei în limba lor, de la radicalul kum). Marea masă a cumanilor e deci acolo, în sudul Ucrainei, şi li se zice cumani albi, pe când celor ajunşi în sudul Moldovei şi în Muntenia, până şi în Bulgaria, li se zice cumani negri (adică, după cum s-ar spune în termeni moderni, dintr-o ramură mai mică a neamului cuman). Cumanii iau locul pecenegilor şi sunt mai statornici decât ei; ne putem imagina că
între sfârşitul secolului XI (circa 1090) şi mijlocul secolului XIII (circa 1240), când fug din faţa marelui val mongol, deci timp de 150 de ani, ei au avut la noi o aşezare organizată, relativ stabilă, în hărţile şi scrierile occidentale sau bizantine din vremea aceea, Muntenia noastră apare cu numele de „Cumania". Şi pentru prima oară, sub stăpânirea acestor barbari, se simte o participare a românilor la viaţa politică. Nicolae Iorga a vorbit de „simbioza româno-cumană". De pildă, apare clar că de la ei au reînvăţat românii în Evul Mediu arta războiului (în special tactica atacurilor călărimii); de la ei ne-au rămas câteva cuvinte în limbă, adesea cu sens originar ostăşesc ca beci (la origine loc întărit, de unde numele de Beci dat Vienei), bir, ceată, olat, toi, probabil şi odaie; dar mai cu seamă foarte multe toponime dintre care cele mai
vizibile sunt Comana şi Comarnic – dar şi mai toate toponimele în
-ui (Vaslui, Covurlui etc.); am vorbit de Teleorman. Tot aşa de semnificativ e şi Bărăganul.
Revolta Asăneştilor şi „regatul vlahilor şi al bulgarilor’"
Cumanii au pătruns până în Bulgaria – Bulgaria care nu mai există ca stat independent de la fioroasa represiune a împăratului bizantin Vasile al IIlea zis Bulgaroctonul – (o urmă reprezintă, de pildă, localitatea Kumanovo, unde s-au întâlnit de curând negociatorii militari ai Iugoslaviei şi NATO!). Or, în toată acea regiune mai trăia încă o importantă populaţie de limbă română
care, fără îndoială, păstrase un contact neîntrerupt cu românii de la nord de Dunăre. Aceşti valahi se îndeletniceau în special cu creşterea oilor, de unde, cu vremea, termenul de vlah a devenit, la bulgari şi la greci, sinonim cu cioban.
În 1185, doi fraţi vlahi din regiunea Târnovo, Petru şi Asan, certaţi pe motive fiscale cu împăratul bizantin Isaac Anghelos, şi fiindcă acesta refuzase continuarea unui serviciu militar al acestor vlahi în armata bizantină, asmuţesc ţinutul întreg, şi pe vlahi şi pe bulgari, împotriva împărăţiei. Cum, după doi ani de lupte, soarta armelor le e potrivnică, trec Dunărea şi se întorc de acolo cu alţi români şi cu călărime cumană, iar, după un timp, îi înving pe bizantini. Această imediată alianţă româno-cumană mă face să
cred că acei fraţi vlahi de la Târnovo aveau cu căpeteniile cumane o legătură mai veche, poate chiar o încuscrire, întrucât numele Asan e cuman. Petru şi Asan vor prelua însă coroana foştilor ţari bulgari, căci aceasta reprezenta tradiţia statală a locului, întreruptă
de bizantini cu 200 de ani în urmă. Un al treilea frate, Ioniţă, zis pe greceşte Kaloioannes, adică cel Frumos (sau cel Viteaz?) duce şi mai departe ambiţia familiei, obţinând o coroană regală de la marele Papă Inochentie al III-lea. Corespondenţa între papă şi Ioniţă dovedeşte clar că acesta din urmă îşi reclama originea sa romană şi că papa o recunoştea (se ştie ce bine informată a fost întotdeauna papalitatea!).
Lucrurile se vor încurca însă în urma cuceririi Constantinopolului, în 1204, de către cruciaţii celei de-a patra cruciade, deviate de la drumul ei de lăcomia şi viclenia veneţienilor. (Eveniment dramatic cu consecinţe incalculabile, căci de atunci s-au învrăjbit atât de rău Bisericile din Apus şi Răsărit, catolicii şi ortodocşii, încât nu s-au mai putut împăca nici până azi.) Ioniţă va părăsi obedienţa romană pentru a reveni la ascultarea faţă de patriarhul grec (refugiat la Niceea, în Asia Mică) şi, purtând război cu cruciaţii, cu frindi, în 1205, îl va învinge, la Adrianopol, cu ajutorul cumanilor, pe împăratul latin Baldovin de Flandra, care va pieri în beciurile de la Târnovo. Dar statul Asăneştilor, instalat în tradiţia politică şi culturală a primului tarat bulgar, nu va mai fi cunoscut după Ioniţă ca „regat al vlahilor şi al bulgarilor", cum îi spun cronicarii „frânci", ci numai ca al „doilea tarat bulgar", participarea iniţială a românilor la această mare înfăptuire fiind cu vremea estompată, până la a permite afirmaţia (chiar ridicolă) a unei anumite istoriografii bulgare, că a fost vorba de un „regat al bulgarilor şi al ciobanilor".
Invazia mongolă.