Glad trebuie să fie un nume slav deformat de cronicar, care adaugă de altfel că acel voievod venea de la Vidin, fiind probabil bulgar, în fine, Menumorut e vădit o deformare maghiară a
numelui vreunui şef de origine turanică – poate şi el bulgar, adică
protobulgar —, domnind peste populaţii valahe şi slave.
10. Dar argumentul decisiv în ochii mei în favoarea continuităţii îl constituie păstrarea numelor antice ale Cârpacilor şi ale tuturor marilor nuri din spaţiul nostru: Nistru, Prut, Şiret, Buzău, Argeş, Olt, Timiş, Mureş, Criş, Someş, Tisa etc. toate, nume atestate chiar înainte de cucerirea romană —şi mai cu seamă Dunărea, care a păstrat în română o formă diferită de forma romană
(Danubius) şi apropiată în schimb de numele de ape din limbile baltice! Cine altcineva ar fi putut transmite unor năvălitori barbari aceste antice denumiri decât localnici rămaşi neurniţi cu tot neîncetatul vârtej şi curgerea de noi popoare?
Iată de ce am convingerea absolută că numeroase nuclee de populaţie latinofonă au dăinuit neîntrerupt, în tot Evul Mediu, în spaţiul carpatodunărean – cu legături continue, de altfel, cu populaţiile de la sud de Dunăre, căci fluviul n-a constituit niciodată o stavilă pentru comunicaţie şi circulaţie.
Primii barbari în părţile noastre.
Să vedem acum cine sunt acei barbari care pătrund pe teritoriul dacoromanilor.
Au venit mai întâi goţii, care s-au împărţit în două ramuri, ostrogoţii şi vizigoţii, goţii de la răsărit şi goţii de la apus. Nu s-au aşezat în părţile noastre – erau prea atraşi de bogăţiile din Italia ori de la Constantinopol, a doua capitală romană de la împăratul Constantin încoace, care va deveni capitala Imperiului Bizantin mai târziu. La urmă, ambele ramuri gotice au migrat către apus, făcându-şi loc ostrogoţii în Italia, iar vizigoţii în Galia şi Spania.
La noi a stat câteva sute de ani un alt neam germanic, înrudit cu goţii, gepizii (cel puţin 200 de ani prin Banat şi vestul Transilvaniei). S-ar putea să fi rămas ceva de pe urma lor când au fost alungaţi către apus de o ciudată coaliţie între avari şi
longobarzi (zic ciudată, fiindcă longobarzii erau germani, la fel ca gepizii, pe când avarii erau asiatici); însă urme în limba noastră se pare că n-au lăsat – dar nici longobarzii n-au lăsat urme în italiană, şi totuşi au dominat nordul Italiei timp de veacuri!
Locul gepizilor l-au luat avarii, aparţinând acelor seminţii asiatice cărora savanţii le dau numele generic de turanici, şi care vorbeau o limbă turcică – se spune o limbă turk pentru a deosebi ansamblul limbilor turcice de turca otomană. Aceasta se petrece la începutul veacului al VI-lea. Şi, o dată cu avarii, pătrunde şi în părţile noastre un neam foarte numeros, care însă nu era structurat, ca germanii, cu o aristocraţie, cu regi, cu oarecare organizare de stat. E vorba de slavi.
Vin şi ei de undeva din actuala Ucraina, din Polonia, din Rusia de azi, şi coboară încet-încet către împărăţia romană, atraşi şi ei de bogăţiile de-acolo. Chiar dinainte de anul 500 începuseră să se strecoare în imperiu, mai spre vest, spre Italia, dar erau atunci atât de slab organizaţi încât o mulţime cădeau robi. Unii filologi afirmă că din slav s-a tras în latina târzie cuvântul sclav. Probabil că şi în părţile noastre, în Transilvania, în Muntenia, în Moldova pătrund încetul cu încetul aceste grupuri de slavi, dar de-acum îi găsim întovărăşiţi cu avarii.
În primele veacuri, de pe la 500 încolo, slavii ocupă de preferinţă
văile şi şesurile libere, pe când descendenţii daco-romanilor sunt retraşi prin locuri păduroase sau spre munte.
Un text al unui preot croat din secolul XII, cunoscut în istoriografie sub numele de „Preotul din Diocleea", ne sugerează
încă un motiv pentru care populaţia „romană", în Dalmaţia, fugea în munţi, în faţa unor dominatori slavi: teama de persecuţiile acestor păgâni împotriva lor ca creştini. Ceea ce ar explica de ce amestecul între valahi şi slavii din părţile noastre trebuie să fi fost mai uşor după creştinarea, în veacul al IX-lea, a bulgarilor şi slavilor de sub dominaţia lor. Dar să nu-i numim încă români pe
descendenţii daco-romanilor – pentru că români nu avem dreptul să le zicem decât atunci când există o limbă română, iar limba română se naşte când are loc o simbioză, adică o influenţă reciprocă şi în cele din urmă un amestec între foştii daco-romani şi slavi. Dacă nu-i putem numi români, atunci cum să le spunem? Să le zicem „valahi".
De ce? Valah nu e un termen peiorativ, cum ar vrea ungurii sau alţi străini, de pildă grecii, să-l considere. Valah e un nume foarte nobil, dat de germanici tuturor romanilor, pornind de la numele unui trib celt care se numea Volcae, aşezat pe unde sunt azi Elveţia şi Austria. Aceştia s-au romanizat, astfel încât germanii, vecinii lor, cu vremea au numit volcae pe toţi romanii, pe toţi cei ce vorbeau limba latină.
Aşa se explică faptul că, din insulele britanice şi până la noi, de-a lungul graniţei între germanici şi fostul Imperiu Roman, au rămas nuclee care poartă încă un nume provenit din volcae. Aţi auzit de Ţara Galilor în Marea Britanic, provincie care, ca şi Scoţia, se află
la nord de Anglia propriu-zisă, ambele locuite de rămăşiţe din vechea populaţie celtă a insulei. Ei bine, numele Ţării Galilor, ce se cheamă Walespe englezeşte, are aceeaşi origine cu Valahia! Şi dacă coborâm în Europa continentală, valonii din Belgia, adică
aceia care vorbesc franceza în Belgia (pe când ceilalţi locuitori ai Belgiei sunt flamanzii, care vorbesc, ca olandezii, neerlandeza, o limbă germanică), poartă tot un nume provenit din volcae.
Pe francezi, cu un cuvânt de ocară, nemţii îi numesc Welsche (după cum francezii, la rândul lor, au o poreclă insultătoare pentru nemţi, boche), iar în Evul Mediu, italienilor le ziceau Wahlen. Pe italieni, polonezi şi alţi slavi îi numesc valahi. Iar în Balcani şi la noi, tot valahi i-au numit pe romano-foni. Slavii preluaseră
termenul de la germani, făcând inversiunea valh vlah. De la slavi, mai târziu, în Evul Mediu, au preluat şi grecii termenul, dovadă a adâncimii la care au pătruns slavii în Grecia continentală! Iar
întrucât în greceşte V se scrie B, termenul a ajuns în timpul cruciadelor, la occidentali, la „frânci", sub forma „blac". În concluzie, numele de valah a desemnat, şi la germani, şi la slavi, şi la greci, pe „romanici", pe cei care vorbesc o limbă latină. Deci dacă spun de-acum încolo „valahi", să ştiţi că asta înseamnă
strămoşii românilor. Şi aşa ne-au numit în continuare străinii. Noi înşine ne-am numit români sau rumân/ sau, în sud, în Balcani, armâni – cu un „a protetic", caracteristic dialectului aromân.
În rezumat, autohtonii şi-au păstrat numele de roman, pe când străinii iau numit vlahi sau valahi. Voi folosi deci când termenul român, când valah – dar găsesc că e mai comod să facem deosebirea şi să păstrăm termenul „român" pentru mai târziu, după anul 1000, când a început de-acum simbioza slavo-valahă şi avem o limbă pe care o putem numi româna.
Avarii aveau undeva în Panonia (Puszta ungară) un centru, un fel de tabără uriaşă căreia i se zicea Ring. Timp de peste 200 de ani (cea 550-780), avarii constituie o mare putere în centrul Europei, şi ei sunt oarecum stăpâni peste slavi. Fiind un trib de călăreţi războinici foarte temuţi, dar nu mulţi la număr, duc cu ei mase de slavi în atacurile sălbatice împotriva Imperiului Bizantin, asediază
Salonicul, Constantinopolul – iar rezultatul va fi că triburile slave, învăţate de acum cu războiul şi prada, vor pătrunde adânc în provincii ale Imperiului Bizantin şi se vor stabili acolo, chiar până
în sudul Greciei, în Peloponez. Şi dacă, printr-o sforţare patetică
de refacere a imperiului, bizantinii vor izbuti prin veacurile al X-lea şi al XI-lea să „elenizeze" din nou Peloponezul şi o parte din Grecia continentală năpădită de slavi, de albanezi şi de vlahi, în schimb mai toată Macedonia va rămâne, definitiv, majoritar slavă, ca şi Moesia, Dacia Aureliană şi Iliria toată, unde fosta populaţie romanizată e redusă la nuclee din ce în ce mai mici, ca nişte insule care scad mereu, pe măsură ce cresc apele jur-împrejur.
Avarii se vor prăbuşi între 797-805, sub o dublă lovitură: de la vest, de la regele francilor Carol cel Mare (în germană, Karl der
Grosse, pe franţuzeşte, Charlemagne) şi de la sud, de la ţarul bulgarilor Krum. Prăbuşirea acestei vremelnice mari puteri va fi atât de neaşteptată şi de totală, încât a rămas în Rusia o zicală:
„Au pierit ca obrii" – aşa se numeau avarii pe ruseşte, fiindcă
numele se pronunţa iniţial avari —, iar nu, cum zicem noi acum, avarideci a dat în ruseşte, prin alunecarea lui a către o, trecerea lui v la b şi căderea silabei neaccentuate, Slavii.
În momentul când se prăbuşesc avarii, slavii, care se răspândiseră
şi în aria noastră şi în toată Peninsula Balcanică, devin independenţi. De la avari au învăţat arta războiului şi au învăţat oarecum de la ei şi de la vecinii germanici cum să fie stăpâni asupra lor înşişi.
E interesant să observăm termenii care vor desemna pe şefii lor, ierarhia din structurile de stat ale slavilor, dintre care pe mulţi îi vom prelua şi noi: regelui i se va zice kral – provenind de la marele rege franc, mai apoi împărat, Carol cel Mare, în dialectele germane Karl, pronunţat de slavi Kral (termen preluat şi de unguri, Kirâly, şi de noi, crai); dar alte două titluri mari, ban şi jupan, sunt moştenite de la avari; boier e şi el turanic, ori peceneg, ori protobulgar (aşa numesc istoricii neamul de limbă türk care cucereşte de la bizantini, la sfârşitul secolului VII, Bulgaria de azi şi se lasă cu încetul slavizat de populaţia slavă majoritară); alţi doi termeni nobiliari, Jenez (cneaz) şi vitez (viteaz), ar fi de origine germană, respectiv Konig (rege) şi Viking (numele cuceritorilor scandinavi care din veacul al IX-lea până în veacul al XI-lea au făcut incursiuni în toată Europa de nord, pătrunzând în apus până
în Franţa, Anglia şi Islanda, iar în răsărit până în Rusia unde, sub numele de varegi, întemeiază primul stat rus organizat).
Singurul termen de conducere autentic slav e voievod (sau voivod), la origine căpetenie de oaste, apoi, în spaţiul nostru – dar numai în spaţiul nostru, în Muntenia, Moldova şi Ardeal (căci regii unguri vor continua să dea acest titlu reprezentanţilor lor în Transilvania) —, cel mai mare peste ţară, şeful statului sau al