Naşterea statelor române medievale.
Fost-a descălecat?
Ajungem astfel la cumpăna veacurilor XIII şi XIV, momentul crucial al apariţiei, între Carpaţi şi Dunăre, a primului stat român organizat, Ţara Românească. Oricât ar părea de ciudat, circumstanţele acestui mare eveniment au rămas destul de obscure pentru a stârni, până azi, aprigi controverse între istorici: fost-a oare, cum vrea tradiţia, o „descălecătoare" a legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului? Sau unirea voievodatelor şi cnezatelor de la sud de Carpaţi să fi fost un fenomen exclusiv
local? Şi cine a fost Basarab, Basarab întemeietorul, Mare Voievod?
Am spus, când am vorbit despre invazia mongolă, că această
adevărată avalanşă care a zdruncinat din temelii sau dărâmat aproape toate formaţiunile politice din Europa centrală şi orientală
a reprezentat, în schimb, un moment favorabil pentru cnezatele şi voievodatele apărute în regiunea Munteniei ca să se elibereze oarecum de presiunea regatului ungar şi să realizeze o primă
unitate politică a tuturor celor care vorbeau limba română între Carpaţi şi Dunăre. Aceasta se petrece în jurul anului 1300.
Tradiţia, consemnată de cronici târzii (din veacurile XVI şi XVII), vorbeşte de anul 1290. Majoritatea istoricilor contemporani au avut tendinţa de a alege o dată mai târzie, după
1300; ba o întreagă şcoală istorică, încă majoritară chiar, pretinde că tradiţia descălecatului, cu Negru Vodă coborând din Ţara Făgăraşului, ar fi o pură invenţie din secolul XVII, fără temei real.
De la o vreme însă, câţiva istorici de valoare, ca Gheorghe Brătianu sau Şerban Papacostea, au reacţionat împotriva acestei teorii, considerând că tradiţia orală avea un sâmbure de adevăr.
Mă înscriu categoric alături de ei în favoarea reabilitării vechii legende, având în plus şi convingerea – care nu e împărtăşită de ceilalţi istorici – că Basarab întemeietorul, primul nostru dinast dovedit documentar, se trăgea dintr-o spiţă de şefi cumani.
Cine a fost Basarab întemeietorul?
E dovedit că în ultimul pătrar al secolului XIII, cu toată
persistenţa pericolului mongol, asistăm la o coborâre din Ardeal către Muntenia a unor elemente româneşti, ungureşti şi săseşti, atrase şi de belşugul câmpiilor, şi de negoţul de la Dunăre şi Marea Neagră. Câmpulung e mai întâi un centru comercial săsesc şi va avea cu vremea o importantă minoritate catolică, cu o frumoasă biserică. De asemeni, mica biserică din peştera de la Corbii de Piatră, în aceeaşi regiune, e datată – după stil – în jurul
lui 1290 şi are, lucru neobişnuit, două altare unul lângă altul. Pe de altă parte, ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea, aplică o politică discriminatorie împotriva românilor, a căror nobilime nu mai e chemată la adunările Dietei. Regii unguri, vasali ai Papei, au considerat ca o datorie demnă de o adevărată cruciadă să
elimine pe „schismatici", adică pe ortodocşi, din regatul lor. De aceea, cei din nobilimea română care nu treceau sub obedienţa Romei au fost de atunci excluşi din categoria nobiliară şi încetul cu încetul reduşi la starea de simpli ţărani. (La celălalt capăt al regatului, nobilimea croată n-a avut a suferi de această declasare fiindcă Croaţia fusese creştinată în rit apusean.) în orice caz, evenimentele din jurul anului 1290 justifică în mod straniu data transmisă de tradiţie ca fiind cea a coborârii legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi aşezarea sa la Câmpulung, iar sub urmaşii lui la Argeş, de unde îşi vor întinde curând autoritatea până la Dunăre. De la această origine „munteană" a dinastiei se trage probabil numele de Muntenia, dat tradiţional întregii ţări –
ţară majoritar de şes.
Douăzeci de ani mai târziu, documente străine (ungureşti, papale, sârbeşti, bulgăreşti etc.) ne revelă, domnind peste toată Ţara Românească, ţara între Dunăre şi munţi, inclusiv Oltenia, pe
„Basarab Mare Voievod" (atenţie: la origine Basarab e un prenume).
Ce înseamnă „Mare Voievod"? înseamnă că acea căpetenie, voievodul Basarab, a reuşit să se impună peste toţi ceilalţi cneji şi voievozi români din acel teritoriu, fosta „Cumanie" şi fostul Banat de Severin. înseamnă că şi urmaşii lui Litovoi şi eventual alţi cneji din Oltenia se închinaseră lui Basarab. Acesta e deci un primus interpares, primul între egali. Comparaţi cu Persia antică: Marele Rege, adică rege peste ceilalţi regi; cu India: Maharaja/raja; cu
Etiopia: Regele Regilor etc. – acesta era sensul, chiar dacă curând (intenţionat sau nu) s-a confundat cu un epitet personal: Marele
Basarab Voievod. De altfel, de îndată ce această întâietate, după
domnia lui Basarab, n-a mai fost contestată, sintagma „Mare Voievod" a ieşit din uz.
Am mai multe motive de a crede că Basarab cobora dintr-o spiţă
de şefi cumani. Nicolae Iorga a scris despre Basarab: „Numele e cuman. (apoi, subliniat) numai numele?" Dar nici marele Iorga n-a îndrăznit să ducă „ancheta" mai departe, atât de înrădăcinată e încă la noi concepţia că în istoria naţională unele lucruri se pot spune, iar altele nu. Un istoric contemporan, pentru a exclude ideea că Basarab ar fi putut fi de origine cumană, scrie că Basarab era sigur român, căci altfel n-ar fi putut avea gândul să unească
pământul românesc. Ce aţi zice de un istoric francez, pătimaş
adept al originii galo-romane a francezilor, care ar scrie: „Clovis (regele franc) sigur că era galoroman, altfel n-ar fi putut avea ideea de a unifica Galia"?! Vă îndemn la următorul exerciţiu: căutaţi cine a întemeiat, în Evul Mediu, toate noile state ieşite, pe rând, unele după sute de ani, din prăbuşirea Imperiului Roman: în Galia sunt franci, burgunzi şi vizigoţi; în Spania, vizigoţi, suevi şi vandali; în Italia, longobarzi – uneori au lăsat moştenire ţinutului şi numele lor: Franţa, Burgundia, Lombardia, Andalusia.
Adaug că este o constantă a istoriei universale: când se surpă
dinlăuntru un imperiu, niciodată noile state care apar ulterior în acelaşi loc nu rezultă din fapta foştilor băştinaşi, care rămân vreme îndelungată fără elite şi fără vlagă. Această observaţie e confirmată de istoria Egiptului antic, a Persiei, a Chinei, a Indiei.
Repet, e ca un fel de lege naturală. Aşadar, ce contează dacă sar dovedi cumva că străbunii lui Basarab ar fi fost cumani? Departe de a fi o ciudăţenie, ar fi doar normal.
Iată câteva argumente în favoarea opiniei mele (căci nu ne putem întinde prea mult în cadrul prezentei lucrări):
— Nu numai numele lui Basarab e cuman, ci şi al tatălui său, Tocomerius (sau Thocomer), pe care regretatul orientalist Aurel
Decei l-a dovedit cuman – varianta Tihomir, pe care o găsiţi în toate cărţile, e greşită. Să aibă oare nişte cneji slavo-români prenume cumane din tată în fiu la numai 100-l50 de ani de la năvălirea cumanilor?
Puţin probabil.
— Cancelaria papală a considerat pe primii doi voievozi, Basarab şi Nicolae-Alexandru, ca fideli ai Bisericii Romei, în ciuda unor
„trădări", după care cancelaria ungară se grăbea să-i califice drept
„schismatici"; dar Curia romană nu se putea înşela. Or, dacă au fost originar catolici, nu puteau fi slavo-români, aceştia fiind de veacuri legaţi de Constantinopol; numai cumanii fuseseră botezaţi în rit roman. De altfel şi Basarab şi Nicolae-Alexandru au avut soţii catolice.
— Cozia şi Hurezul au fost două dintre cele mai prestigioase ctitorii ale Basarabilor; ambele poartă nume cumane (cozia =
nucet; hurez sau huhurez = pasăre de noapte).