Cam în aceiaşi ani clădeşte frumoasa biserică domnească de la Curtea de Argeş, unde îl găsim în pronaos: personaj mărunt şi
smerit, zugrăvit îngenuncheat în faţa chipului lui Cristos, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae, sfânt foarte venerat în Biserica răsăriteană; probabil, de atunci, îl întâlnim în documentele greceşti cu dublul nume Nicolae-Alexandru.
(Istoricul Daniel Barbu a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că la acea vreme o schimbare de nume în cursul domniei nu putea avea loc decât în caz de schimbare de confesiune, eventual şi cu un nou botez.) Anul 1359 apare astfel ca o a doua dată crucială, după 1330, dată când dinastia lui Basarab, cu toate sforţările Bisericii catolice şi curţii maghiare de a lega Ţara Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la Constantinopol, de care ţinea de veacuri majoritatea locuitorilor ţării.
Această întorsătură n-a fost – se înţelege – pe placul regelui Ungariei Ludovic I, unul dintre marii suverani ai dinastiei angevine, care a continuat presiunea şi asupra succesorului lui Nicolae-Alexandru, Vladislav – rămas în memoria populară sub numele de Vlaicu Vodă. Dar nici acesta n-a schimbat linia politică a predecesorului său, ba a îndrăznit chiar să opună
rezistenţă cu armele, ajungând în cele din urmă, în 1368, la un compromis favorabil ţării sale: regele Ungariei, în schimbul jurământului de credinţă, îi recunoştea domnia asupra Ţării Româneşti şi Severinului, şi-i dădea ca feudă şi ducatul Făgăraşului, dincolo de munţi.
Descălecatul în Moldova.
Ceea ce se întâmplă în Moldova, cam în acelaşi timp, seamănă şi totuşi se deosebeşte de cele pomenite mai sus privind Muntenia, în Moldova în mod cert a fost un descălecat, adică venirea de dincolo de Carpaţi a unui grup care a cucerit actuala Moldovă.
Cum s-a întâmplat? S-au purtat mai întâi lupte ale regilor Ungariei, ajutaţi de supuşii lor rumâni, împotriva tătarilor, pentru a-i îndepărta de graniţa Carpaţilor. Ungurii şi românii au trecut
munţii, i-au învins pe tătari, iar regele Ungariei, mulţumit de serviciile unuia dintre voievozii din Maramureş, pe nume Dragoş, îl lasă stăpân peste un teritoriu în Moldova, unde se închegaseră
mai de mult mici unităţi politice, în legătură, probabil, cu cnezatul Halici (Galiţia). Dragoş este deci la început în fruntea a ceea ce se numea, în termeni feudali, o „marcă" a regatului ungar la răsărit de Carpaţi. întâmplarea face însă că la foarte puţini ani după
această stabilire a lui Dragoş în Moldova, o familie, tot din Maramureş, rivală cu familia lui, familia unui Bogdan, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova şi îi alungă pe descendenţii lui Dragoş. De-acum începe o nouă
dinastie, a Bogdăneştilor – li s-a spus, în istoriografia modernă, Muşatini, din cauza unei femei, Margareta-Muşata. (Istoricul ieşean Ştefan Gorovei a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că data tradiţională a descălecatului lui Dragoş
(1359) era greşită. Dragoş trebuie să se fi stabilit în Moldova o dată cu marile campanii antitătare ale regelui Ludovic, adică între 1345 şi 1347, iar îndepărtarea succesorilor lui de către Bogdan şi clanul său s-ar fi petrecut la 1363.)
Şi iată, descendenţii lui Bogdan devin adevăraţii întemeietori ai principatului autonom al Moldovei. Primul nucleu al noului voievodat a fost pe râul Moldova, de unde numele păstrat de ţară, iar capitala pe râul Şiret. A doua capitală a fost la Suceava.
Extinderea autorităţii voievodului asupra formaţiunilor care existau mai înainte s-a făcut treptat, dar destul de repede, deoarece chiar din anii 1390 Domnul de la Suceava se intitula
„stăpân până la mare" – însemnând că, în afară de o cetate sau două, luase „Basarabia" de la munteni şi unguri. La acea epocă, străinii sunt conştienţi de paralelismul destinelor celor două
ţinuturi româneşti când vorbesc de „Valahia mare" (Muntenia) şi
„Valahia mică" (Moldova).
Pentru a păstra o relativă libertate de mişcare, voievozii moldoveni ba acceptă să rămână vasali ai regelui Ungariei, ba
devin vasali ai altui rege, rival cu regele Ungariei, şi anume regele Poloniei.
Este momentul să spunem câteva cuvinte despre structura acestui mic stat românesc – mai rar discutată în cărţile de istorie. Avem de a face aici cu o împărţire a puterii între voievod şi marii boieri.
De pildă, atunci când un voievod moldovean se duce în Polonia pentru a depune, ca peste tot în Europa, jurământul de credinţă în faţa suzeranului său, regele Poloniei, se scrie pe urmă un hrisov, o chartă prin care voievodul spune: „Eu făgăduiesc să vin cu oşti dacă eşti atacat de vecini.", dar regele Poloniei cere ca acest tratat să fie iscălit şi de marii boieri. Uneori există chiar un tratat alăturat, numai cu aceşti mari boieri. Puterea marilor boieri care-l aleg pe voievod este deci atât de mare încât un suzeran străin se crede nevoit, pentru a fi sigur că va fi ascultat în acea ţară, să aibă
nu numai cuvântul voievodului, ci şi cuvântul marilor săi boieri.
De altfel, constatăm că în lista celor 15-l6 boieri care iscălesc un asemenea tratat numai vreo 3-4 sunt mari dregători, adică logofăt, vornic, vistier sau pârcălab de cetate etc. Ceilalţi sunt numai cu numele lor, jupân cutare, jupân cutare. Ceea ce înseamnă că erau mari boieri prin naştere, prin faptul că posedau o mare întindere de moşie şi cete de oameni cu care puteau merge la război. Prin urmare, la începuturi, în Moldova marea boierime avea aproape aceeaşi putere ca voievodul. Observaţia rămâne valabilă şi pentru Muntenia, chiar dacă aici documentele sunt mai puţin revelatoare.
Să ne oprim un moment pentru a vedea cum era structurată
societatea românească în veacul al XIV-lea: cum se făcea succesiunea la scaunul domnesc; cine deţinea puterea în stat, după
voievod; ce însemna „mari boieri" sau „mari dregători"; cine le urma, în rang; ce rol avea Biserica în stat; apoi, ce rol jucau târgoveţii; care era statutul ţăranilor.
Sistemul de succesiune la tron.
Sistemul de succesiune la tron în principatele române a fost cea mai nefericită dintre instituţiile noastre medievale. Cu toate că
primele două succesiuni din Ţara Românească par a se fi făcut fără tulburări, la a treia generaţie – iar în Moldova chiar de la a doua —, constatăm că succesiunea nu se face automat de la defunctul domn la fiul său mai mare (cum au reuşit să impună
regii Franţei, de pildă, sau regii Angliei), ci că avem de a face cu o alegere dintre fiii fostului domnitor. E ca şi când descendenţii foştilor cneji şi voievozi şi „mai mari ai ţării" ar fi vrut să reînvie actul iniţial când au ales ei pe marele voievod. De acum înainte aceasta va fi regula – cu rare abateri, ca, de pildă, după domnia a două personalităţi excepţionale precum Mircea cel Bătrân în Muntenia şi Ştefan cel Mare în Moldova, care reuşesc să impună, înainte de moarte, ca succesor pe fiul lor mai mare: „ţara", în cazul în care tronul devenea vacant, va putea alege ca succesor un membru oarecare din neamul lui Basarab (în Muntenia) sau al lui Bogdan (în Moldova). Era un sistem ereditarelectiv. putea fi ales, dacă era considerat vrednic de domnie, oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar dacă era copil din flori, adică bastard.
(Mulţi dintre marii noştri voievozi au fost bastarzi! De pildă
Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul!) Era de ajuns să fie – se zicea – „os de domn".
Se poate vedea de aici ce sursă de competiţii, rivalităţi, intrigi, lupte se găsea în acest sistem, care aparent urmărea alegerea celui mai vrednic, în realitate, a fost la originea unui şir neîntrerupt de lupte intestine şi un prilej continuu de intervenţii străine. De unde provenea această tradiţie? De la slavi? De la cumani? Dar atunci de ce s-a stabilit şi în Moldova? Sau e o simplă consecinţă a faptului că primii voievozi au fost aleşi?
Adunările de stări.
Când se zicea că pe noul domn l-a ales ţara, ce însemna asta? în principiu, se aduna în grabă o „Adunare de stări", adică un consiliu excepţional în care erau reprezentaţi marii boieri, înaltul
cler, câteva din oraşele ţării, slujitorii (adică oastea permanentă de la Curte) reprezentând, aşa-zicând, tot „norodul".
Asemenea adunări au fost o adevărată instituţie în Evul Mediu, la noi ca şi în Occident. Nu erau convocate numai pentru alegerea noului domn, ci şi în momente de cumpănă, ca de pildă în 1456, când domnul Moldovei Petru Aron (predecesorul lui Ştefan cel Mare) voia să aibă învoirea „ţării" pentru a plăti tribut turcilor, sau, în caz contrar, ţara să-şi asume riscul războiului.
În practică însă, foarte curând, când tronul rămânea vacant prin moartea domnului – sau, din nefericire, prin răsturnarea lui!
— Adunarea de stări a devenit mai mult o simplă formalitate pentru a consfinţi o alegere hotărâtă, în sfat restrâns, doar de marii boieri.