— Se sugerează adesea că Basarab s-ar fi impus celorlalţi voievozi şi cneji români în calitate de căpetenie a lor împotriva tătarilor, dar n-avem nici un document care să evoce o asemenea acţiune, în schimb, există surse sârbeşti şi ungureşti după care Basarab ar fi fost ajutat de tătari într-o luptă pe care o duce împotriva sârbilor alături de bulgari (Velbujd, iunie 1330, bătălie unde aliaţii sunt învinşi de sârbi) şi în vestita bătălie zisă de la
„Posada" (noiembrie 1330) împotriva ungurilor – despre care vom mai vorbi, căci e considerată „actul de naştere" al Ţării Româneşti ca unitate autonomă în cadrul Europei feudale.
E deci mai probabil că Basarab a fost acceptat ca „mare voievod"
nu fiindcă ar fi dus lupte victorioase împotriva tătarilor, ci fiindcă
ar fi fost cel mai capabil de a se înţelege cu ei. O origine cumană
putea fi un atu la o vreme când tătarii occidentali (din Crimeea şi Bugeac) erau, majoritar, foşti cumani. De altfel, marii cneji ruşi au procedat la fel, adică au preferat îndepărtata suzeranitate
mongolă, care nu se atingea de credinţa şi datinile lor, unei dominaţii a puterilor catolice, mult mai constrângătoare. Cu câteva zeci de ani înainte de Basarab, marele erou al Evului Mediu rus, Alexandr Nevski, de la Novgorod, apoi din Vladimir, a ales aceeaşi cale: s-a luptat eroic împotriva apusenilor, învingând şi pe suedezi şi pe cavalerii teutoni – în schimb s-a dus să-şi plece genunchiul, smerit, în faţa Marelui Han al Hoardei de Aur. La fel vor face în veacul următor şi marii cneji ai Moscovei.
— Avem şi un document ciudat printre documentele transilvane de la începutul secolului XIV: în 1325, un cleric ungur depune mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit, în faţa unui tânăr nobil maghiar, să-l ponegrească pe rege zicând că nu-i ajunge nici la gleznă lui Basarab! De ce tânărul cuman, dacă a vrut să-l înjosească pe regele Ungariei, nu l-a comparat cu regele Poloniei, cu cneazul de Halici sau cu vreun despot sârb – de ce l-a comparat cu voievodul Basarab, când acesta nu se distinsese încă
învingând pe trufaşul rege? Nu cumva fiindcă era mândru de el, îl ştia de un neam cu el, poate chiar rudă?
— Mă întreb, în fine, dacă poreclei „Negru Vodă" dată de tradiţie
„descălecătorului", adică întemeietorului, poreclă pentru care s-au căutat tot felul de explicaţii, dintre care unele chiar năstruşnice, nu trebuie să i se păstreze explicaţia pe care o mai avea trei sute de ani mai târziu, când a fost culeasă de un celebru oaspete oriental în ţara noastră, Paul de Alep: i s-ar fi zis Negru Vodă
pentru că era negricios la faţă!
Or, un cuman era desigur negricios în ochii cnejilor noştri slavo-români. De altfel, câteva decenii mai târziu, moldoveanul Miron Costin ne dă aceeaşi explicaţie! Avem o paralelă izbitoare în cazul scriitorului bizantin care, în veacul al XI-lea, vorbeşte primul mai amănunţit despre aromâni, generalul Kekaumenos: numele lui înseamnă pe greceşte „pârlitul la faţă", „negriciosul" –
porecla fusese dată bunicului său care era armean şi, probabil, mai oacheş decât grecii constantinopolitani!
Bineînţeles, niciunul dintre aceste argumente, singur, nu e concludent, dar, împreună, formează ceea ce se numeşte în jargonul juridic un mănunchi de prezumţii cel puţin tulburător.
Putem, în rezumat, închipui pentru descălecat „scenariul"
următor: când în 1238-l240 cumanii din Episcopatul Milcovului şi din Muntenia noastră trec Carpaţii pentru a se pune la adăpost de năvala mongolă în regatul ungar, nu toţi vor fi acceptat să fie colonizaţi pe valea Tisei mijlocii. Mulţi – fiind deja amestecaţi cu românii sau chiar de-a binelea românizaţi (căci trebuie subliniat că toate sursele pe care le avem asupra lui Basarab îl califică drept valah) – vor fi ales să rămână printre români, şi la nord şi la sud de Carpaţi. Coborâtor dintr-un asemenea neam, „Negru Vodă"
(Basarab, sau mai curând tatăl său Tocomerius – căci un document bisericesc din secolul XVII zice că NicolaeAlexandru era „nepot" al lui Negru Vodă), cu posesiuni, poate, şi la nord şi la sud de Carpaţi, izbuteşte să se impună altor căpetenii române, să se aşeze la Câmpulung, centru comercial săsesc, şi, unificând întregul ţinut între Carpaţi şi Dunăre, să fie recunoscut „Mare Voievod" – deocamdată tot vasal al regelui Ungariei.
În tot acest răstimp, adică între 1247 (Diploma Ioaniţilor) şi începutul secolului XIV (primele informaţii despre Basarab), nu mai ştim nimic despre voievodul Seneslav din regiunea Argeş şi despre eventualii lui succesori.
Momentul 1330
De câţiva ani se stinsese, în linie bărbătească, dinastia arpadiană a regilor maghiari. După ani de lupte între diverşi pretendenţi, se impune în sfârşit o rudă, pe linie maternă, a ultimilor arpadieni, Carol-Robert de Anjou (de unde termenul de „dinastie angevină") dintr-o ramură a regilor Franţei ajunsă domnitoare în sudul Italiei, în regatul de la Napoli. Noul rege, strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu „marele voievod" Basarab, căruia totuşi îi recunoaşte în 1324 stăpânirea peste toată Ţara Românească în
calitate de vasal. Dar în toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab şi de legăturile sale cu bulgarii şi tătarii, şi încurajat de înfrângerea suferită la Velbujd, din partea sârbilor, de coaliţia bulgaro-valaho-tătară, CarolRobert intră în Muntenia, cu o oaste mare, cu intenţia să-şi impună în toate privinţele autoritatea de suzeran. Dar la întoarcerea către Ungaria, marea sa oştire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare (încă neidentificată cu siguranţă, dar cunoscută în istoriografie cu numele greşit „Posada"), lovită şi din spate şi din coaste de ostaşi care prăvălesc bolovani de pe munţi, pe când calea înainte, prin strâmtoare, e tăiată de copaci rostogoliţi de-a curmezişul. Trei zile de-a rândul ţine măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare.
Dezastrul e pomenit de mai multe surse, între care o cronică
ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum), unde se vede cum regele scapă cu fuga, pe când ostaşii lui Basarab, cu cojoace în spinare şi căciuli pe cap, de pe o stâncă înaltă, trag cu arcul şi prăvălesc bolovani asupra cavalerilor în armură. Celebra miniatură din Chronicum pictum a fost la originea unei greşite interpretări de care n-a scăpat nici Iorga, anume că oastea primilor noştri voievozi era formată doar din ţărani înarmaţi cu săgeţi şi că, la curtea domnească, portul şi moravurile trebuie să fi fost rustice.
Descoperirea, în anii 1920, la Curtea de Argeş, a unui mormânt, într-o stare de miraculoasă conservare, în care se afla un membru probabil al familiei domnitoare, şi constatarea că acest „prinţ
valah" era îmbrăcat în stofe scumpe, cu mărgăritare şi paftale în stil occidental, ca un prinţ sau un mare nobil ungur, au adus o revelaţie (de altfel logică): voievozii români, boierii şi cavalerii (li se zicea „viteji") nu se puteau îmbrăca şi înarma decât la fel ca în ţările vecine cu care erau în strânsă legătură şi interdependenţă: taratul bulgar, regatul sârbesc, regatul ungar.
Dacă arcaşii rustici joacă un rol capital în „bătălia de la Posada", asta nu înseamnă ca ei formau toată armata lui Basarab, care nu putea să nu fie formată, ca în întreaga Europă medievală, de o
călărime cu platoşe, spade, suliţi şi securi, iar cei mai avuţi, cu zale.
Şi în bătălia de la Azincourt, în 1415, unde regele Angliei Henric al V-lea îi învinge pe cavalerii francezi, mult mai numeroşi, acţiunea hotărâtoare a fost, la început, a pedestrimii de arcaşi adăpostiţi în spatele unor rânduri de ţăruşi – dar izbânda finală nu putea fi obţinută decât de atacul masiv al cavalerilor. Aceasta era tactica vremii. Aşa trebuie să ne închipuim şi desfăşurarea ultimei faze a bătăliei de la „Posada".
1330 este, aşadar, momentul când acest principat sau voievodat al Munteniei devine cvasiindependent. Dar independenţa în Evul Mediu nu are importanţa pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate ţările din Europa au domnitori care sunt mai mult sau mai puţin vasalii altcuiva. De pildă, regele Angliei este vasalul regelui Franţei fiindcă posedă unele ducate şi comitate pe teritoriul francez, pentru care el trebuie să presteze jurământ de credinţă
unui rege care îi este suzeran pentru acele ducate. Dar el poate fi, ca putere, egal cu el. Să nu credem că a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Cavalerii atât de temuţi, cavalerii teutoni, au fost vasalii regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la rândul lui, vasalul Papei. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui Ungariei, iar dacă Basarab, la un moment dat, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, e pentru a nu fi prea supus, pe urmă însă se împacă cu regele Ungariei şi prestează din nou jurământul de vasalitate, iar fiul său, NicolaeAlexandru, prestează
de asemenea jurământ regelui Ungariei; principele sau voievodul Moldovei, cum vom vedea, prestează jurământ regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai împotriva Ungariei. Nu era nici o înjosire. Astfel funcţiona sistemul feudal.
Apoi, regele Ungariei şi voievodul român aveau interese economice comune: să aibă acces liber la Marea Neagră pentru negoţul cu Orientul, care aducea mari profituri vamale. De la Sibiu şi Braşov porneau drumuri comerciale către porturile
controlate de negustorii genovezi pe Dunăre şi pe coasta Mării Negre, la Vicina, la Chilia, la Cetatea Albă şi până pe coastele Crimeei. Cu ajutorul regelui şi în numele lui, voievodul muntean, întorcându-se împotriva tătarilor, îşi întinde stăpânirea timp de câteva zeci de ani la nord de Delta Dunării până la Cetatea Albă, pe un întreg ţinut între Prut şi Nistru, care de-atunci a rămas pentru străini ţara lui Basarab, Basarabia (ţinut numit apoi de tătari şi turci Bugeac). Acest soi de condominium româno-ungar a trecut prin mai multe peripeţii până când, în secolul următor, ţinutul va fi cucerit de celălalt voievodat românesc, Moldova, despre care vom vorbi îndată.
Dar, în grabă, încă o vorbă despre urmaşii imediaţi ai lui Basarab, Nicolae-Alexandru şi Vladislav, sub domnia cărora au loc de asemeni evenimente de mare însemnătate pentru viitorul Ţârii Româneşti – şi pentru românime în general.
Urmaşii lui Basarab. Anul 1359: alegem definitiv între Roma şi Constantinopol.
Lui Basarab, după o lungă domnie, îi urmează, în 1352, fiul său Alexandru, în primele documente externe referitoare la domnia lui, îl găsim în termeni buni şi cu Papa şi cu regele Ungariei. Dar în 1359, supărat că regele u popreşte corespondenţa directă cu Papa, de la care spera o recunoaştere ca domn „autocrat" – adică
suveran care deţine domnia de la Dumnezeu, iar nu printr-o alegere sau o numire —, voievodul muntean se adresează
patriarhului de la Constantinopol şi împăratului bizantin – deacum rămas doar cu prestigiul, nu şi cu puterea ele odinioară – şi obţine ca Mitropolitul de la Vicina, rămas fără mulţi enoriaşi din cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeş, la Curtea lui de
„Domn autocrat al ţării Româneşti" (autocrator era termenul grecesc şi samodr-javnâi, termenul slavon).