Corespondentul în Ţara Românească şi Moldova îl reprezentau marii boieri.
Acestea fiind zise, trebuie amintit că veacul al XV-lea a fost un veac crud şi nemilos în toată Europa. Un singur exemplu: în 1415
se bat englezii cu francezii (dar să nu zicem englezii şi francezii, de fapt era o luptă între două ramuri ale dinastiei franceze, o luptă
între două familii feudale, nu între două naţiuni), în bătălia de la Azincourt (dacă aveţi cumva ocazia, într-un club de cinefili, să
vedeţi filmul realizat de Şir Laurence Olivier, Henric al V-lea, care reconstituie această bătălie, vă sfătuiesc să n-o rataţi; e, pentru mine, cea mai frumoasă şi veridică reconstituire cinematografică a unei bătălii medievale), la sfârşitul luptei, englezii au făcut 6 000 de prizonieri, pe care au vrut să-i vândă, adică să-i ţină pentru răscumpărare, cum se obişnuia în tot Evul Mediu. Dar sa zvonit că francezii s-au regrupat şi contraatacă.
Atunci Henric al V-lea dă ordin să fie toţi decapitaţi, şi au căzut atunci pe acel câmp 6 000 de capete. Grozăviile comise de Vlad Ţepeş trebuie relativizate, aşezându-le în contextul istoric.
O dată ajuns domn, în 1456, Vlad hotărăşte să scape de suzeranitatea otomană. Petrecuse ani de zile în Turcia, ca ostatic trimis de tatăl său Vlad Dracul. Cunoaşte deci perfect limba şi moravurile turcilor, îşi pune speranţe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era şi rudă, soţia lui Vlad fiind o vară a lui Matei (nu ştim dacă de partea Corvin sau de partea Szilâgy). Vlad încetează să plătească haraciul anual, trece Dunărea şi face o razie cumplită prin Bulgaria, în 1462 vine însuşi sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, ca să-l pedepsească pe Vlad şi să supună iar Ţara Românească. Vlad Ţepeş ţine piept singur, cu mica lui oştire, căci nu primeşte ajutor de la regele Mathias. îndrăzneşte într-o noapte să atace chiar tabăra sultanului, dar nu izbuteşte să-i găsească cortul ca să-l ucidă. Se retrage apoi către munte lăsând pârjol în urma lui. Sultanul e îngrozit de
spectacolul ce i se dezvăluie în drum spre Târgovişte: o pădure de ţepi în care atârnă leşurile turcilor prinşi într-o luptă, cu un an înainte. Cronicarul turc vorbeşte de groaza dar şi de un fel de admiraţie a sultanului pentru un domn în stare de asemenea fapte.
Sultanul renunţă să ia cetatea de scaun, Târgovişte, se retrage către Brăila şi părăseşte ţara în care oastea mare piere de foame.
Dar lasă la marginea ţării cu un corp de oaste pe fratele lui Vlad, Radu zis cel Frumos. Radu, în trei luni, va izbuti cu încetul să
convingă pe cei mai mulţi dintre boieri că politica lui Vlad e dezastruoasă pentru ţară, că vecinii creştini nu ne ajută, nici ungurul, nici polonezul, nici măcar Ştefan al Moldovei, şi că e deci mai cuminte să închinăm ţara, cum făcuse de altfel viteazul şi înţeleptul său bunic, Mircea Vodă. Turcul nu ne va preface ţara în paşalâc, cum a făcut cu toate ţările vecine de la sud, ci se va mulţumi cu făgăduiala supunerii şi cu plata unui tribut anual.
Vlad, părăsit de boieri, caută adăpost şi ajutor în Transilvania.
Cum însă trăsese în ţeapă o mulţime de negustori saşi care nu ascultaseră de ordinul ce-l dăduse de a nu mai face „comerţ în detaliu" în ţară, ba întreprinsese chiar teribile incursiuni spre Braşov şi în împrejurimi, necruţând nici femei nici copii (de-atunci trebuie să fi apărut legenda cu „puii de năpârcă"), saşii i-au făcut o reputaţie atât de rea, încât regele Mathias, în loc să-i dea ajutor, l-a ţinut închis în cetăţuile lui timp de 12 ani.
De atunci datează portretul de la castelul Ambras în Austria, care ne este familiar, şi care e probabil foarte fidel – pentru un fiziognomist, un tip de o înspăimântătoare asprime.
Când Matei Corvin se va fi hotărât, în sfârşit, în 1476, să poarte război împotriva turcilor şi va considera că are nevoie de Ţepeş, îl va pune din nou în scaun la Târgovişte, dar Vlad e ucis după
puţine săptămâni, nu s-a lămurit în ce condiţii, probabil de către boierii care se temeau de răzbunarea lui.
Aşa piere Vlad Ţepeş, figură ieşită din comun, dar care, pentru că
vestea cruzimilor sale s-a aflat în lumea largă, a căpătat cu vremea o imagine negativă până la caricatură (ca în romanul irlandezului Bram Stoker, de la sfârşitul veacului trecut, care e la originea avalanşei de filme de groază cu eticheta „Dracula"; deformare –
repet – caricaturală, pe care fostul regim de la Bucureşti a folosito în mod iresponsabil în scopuri comerciale).
Reputaţia lui Vlad Ţepeş s-a făurit pe trei căi: prin cronicile turceşti; printr-o relatare slavă, de origine nelămurită, Povestire despre Dracula Voievodde fapt elogioasă! – despre care se zice că
a ajuns carte de căpătâi a ţarului Ivan cel Groaznic; dar mai cu seamă prin cărţi răspândite în Germania, pare-se înadins, de Matei Corvin, spre a justifica faptul că nu a întreprins cruciada pentru care Papa îi dăduse mari sume de bani – este cel puţin ipoteza interesantă pe care o sugerează istoricul Şerban Papacostea. Ne-am afla, după această ipoteză, în prezenţa unui prim caz cunoscut de „propagandă de stat", de „intoxicare prin media", profitând de recenta apariţie a tiparului care a permis să se răspândească larg povestiri fantastice originare din mediul săsesc. Alţi autori însă, pe baza unor documente, atribuie prima comandă a unei scrieri împotriva lui Vlad unui nobil german care fusese în litigiu cu el.
Nu putem şti aşadar care din povestirile despre Vlad Ţepeş se pot reţine ca verosimile. Cert e că a folosit supliciul ţepei la o scară
neîntâlnită până atunci, ceea ce ar ajunge pentru a-i croi celebritatea; dar e posibil ca faima lui să vină şi mai mult de la anumite excentricităţi pe care i le atribuie povestirile, ca de pildă
turbanul bătut în cuie în capul unui trimis turc care nu s-ar fi descoperit în faţa lui Vodă! Ce să credem?
Matei Corvin.
Să vorbim acum despre Matei Corvin. A fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, foarte priceput, foarte cult, a adus savanţi şi artişti din Italia (e epoca Renaşterii în Ungaria). Pe plan intern, s-a sprijinit pe mica nobilime împotriva magnaţilor (care-i erau
ostili, inclusiv propriul său unchi Szilăgyi!) şi a ocrotit într-o oarecare măsură pe ţărani.
Din păcate, prea ambiţios şi însetat de putere, în loc să pornească
război împotriva turcilor, s-a luptat cu regele Cehiei, voind să
ajungă şi rege al Cehiei, ca pe această cale să intre în Confederaţia germană, iar apoi să ajungă împărat. A purtat război cu împăratul Germaniei şi a ocupat Viena.
Deschid iar o paranteză. Cer iertare: nu trebuie să spunem
„împăratul Germaniei", împărăţia, până în secolul XIX, se numea
„Sfântul Imperiu Roman de Naţiune germanică" – acesta era numele oficial. Nu vorbiţi nici de „împăratul Austriei" – chiar sub Habsburgi – înainte de 1807, când Napoleon dărâmă vechea structură medievală, împărat în Europa numai unul era, şi, din punct de vedere protocolar, el trecea înaintea tuturor suveranilor Europei, chiar atunci când – de pildă – regele Franţei ajunsese un suveran mai puternic. Matei Corvin îşi iroseşte puterile în lupte sterile împotriva vecinilor săi occidentali, în loc să poarte război cu turcii. Rezultatul a fost că, la 36 de ani de la moartea lui, regatul ungar, pe care ambiţia sa îl voise atât de sus, se prăbuşeşte la un singur atac al turcilor.
Slăbiciunea regatului ungar după Matei Corvin se explică şi prin motive sociale: feudalitatea maghiară, după răscoala de la Bobâlna din 1437, nu numai că nu uşurase asuprirea ţăranilor, dar o şi înăsprise, în parte din cauza neîncetatelor războaie
„moderne", cu armele de foc şi specialiştii mercenari care le mânuiau, şi care costau mulţi bani.
În 1514 a izbucnit în Transilvania şi în Ungaria o nouă mare răscoală antifeudală, sub conducerea unui fruntaş secui, Gheorghe Doja (Dozsa Gyorgy). Ca şi precedenta, răscoala a adunat ţărănime din toate neamurile şi, de asemeni, a fost înecată în sânge.
Ţara a ieşit slăbită de aceste lupte lăuntrice, astfel că, la atacul turcesc din 1526, nobilimea s-a găsit singură în faţa duşmanului.
Încă o dată trebuie remarcat că ne putem uneori pripi judecind istoria: la începuturile dominaţiei otomane în Balcani şi în Europa centrală, s-a putut întâmpla ca ţăranii să fie mai puţin storşi de bani şi apăsaţi de corvoade sub noul stăpân „păgân" decât fuseseră sub stăpânul feudal.
Ştefan cel Mare.
Dar să ne întoarcem asupra Moldovei, care cunoaşte în veacul al XV-lea cea mai însemnată figură din istoria ei: Ştefan cel Mare.