Cu timpul, starea românilor decade, iar când dinastia de origine maghiară, zisă arpadiană, se stinge şi e înlocuită cu o dinastie de origine franceză, lucrurile se înrăutăţesc şi mai mult. Aceşti regi sunt prea devotaţi Papei şi învăţaţi cu structura feudală. Din momentul când preia puterea Carol Robert, cel care se bate cu Basarab în 1330, el înăspreşte persecuţia elementului românesc din Ardeal, românii nemaifiind admişi în ordinul nobiliar decât cu condiţia să fie catolici. Atunci, multe familii de cneji ori trec munţii către Valahia sau Moldova, ori sărăcesc şi ajung în rândul ţăranilor liberi – la început, mai târziu chiar iobagi, adică şerbi.
Unii dintre ei însă, trecând la catolicism, au dat familii mari aristocraţiei maghiare, ca de pildă familia Dragfi, care coboară
din Dragoş al Moldovei – când urmaşii lui Dragoş au fost alungaţi din Moldova de Bogdăneşti, s-au întors în Maramureş, au rămas credincioşi regelui Ungariei şi au stat la originea unei familii
nobile maghiare care a dat chiar un voievod al Transilvaniei la sfârşitul secolului XV.
Au mai fost destule alte familii, şi voi da numai un nume ilustru: Corvineştii.
Un Voicu, cneaz român, bun ostaş, e luat pe lângă regele Ungariei, care-i dă ca feudă regiunea Hunedoara; fiul său, Iancu de Hunedoara, mai cunoscut în istoriografia universală cu numele de Ioan Huniade pe care i-l dau ungurii, va fi unul dintre cei mai iluştri luptători împotriva turcilor. El, român, ajunge voievod al Transilvaniei, în tovărăşie cu un graf ungur, Nicolae de Ujlak, şi în cele din urmă, când moare tânărul rege al Ungariei, Ladislau, în bătălia de la Varna (1444), ajunge chiar guvernator al Ungariei.
Iancu e o figură măreaţă, care a reuşit mai multe expediţii contra împărăţiei turceşti. A cunoscut din nefericire şi înfrângeri, ca aceea de la Varna. Armata creştină înaintase prin Bulgaria cu prea mare îndrăzneală, bizuindu-se pe un ajutor al flotei veneţiene, care trebuia să împiedice trecerea turcilor din Asia Mică în Europa. Dar acest ajutor a fost zădărnicit de o acţiune contrară a veşnicilor adversari ai veneţienilor, genovezii. încă o dată se vede cum zâzaniile şi duşmăniile între creştini au fost principalul aliat al turcilor în înaintarea lor în Europa.
O altă tentativă nefericită mai întreprinde Iancu în 1448, încercând să-şi coordoneze acţiunea cu lupta lui Gheorghe Castriota zis Skanderbeg, marele erou al rezistenţei albaneze, dar e înfrânt, din nou, la Kossovo.
Iancu, care clădeşte frumosul castel de la Hunedoara (extins de fiul său, regele Matei Corvin), e o personalitate atât de puternică, încât îşi poate permite să-i considere pe voievozii Munteniei şi ai Moldovei ca pe clienţii sau protejaţii lui. S-ar părea astfel că Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş) ar fi fost ucis din porunca lui Iancu,
care s-a temut de o împăcare a lui Vlad cu turcii. Iancu de Hunedoara a avut un caracter destul de dur şi de autoritar.
S-a certat şi cu despotul Serbiei, George Brancovici, lipsindu-se, în clipe grele, de un ajutor preţios, unul din motivele neînţelegerilor fiind şi zelul procatolic al lui Iancu.
Cu câţiva ani înainte ca Iancu să înceapă lupta împotriva turcilor, în 1439, se ajunsese, după lungi negocieri la Conciliul convocat de Papa la Florenţa, la o înţelegere între catolici şi ortodocşii conduşi de Patriarhul de la Constantinopol şi de împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog. S-a ajuns la o formulă de unire pentru a pune capăt schismei intervenite în 1054. Printre semnatari se afla şi mitropolitul Damian al Moldovei, iar împăratul bizantin, care nu mai avea decât o fâşie de pământ în jurul capitalei Constantinopol şi o vagă suzeranitate asupra despotatelor din Epir şi Moreea, îşi pusese mare nădejde în această unire, convins că va însemna începutul unei vaste coaliţii creştine împotriva turcilor. Dar, abia întors la Constantinopol, s-a izbit de o atât de înverşunată
împotrivire a preoţimii, a călugărilor şi chiar a oamenilor de rând, încât Unirea de la Florenţa a rămas literă moartă. Mulţimea manifesta violent pe străzile oraşului, strigând: „Mai bine turbanul sultanului decât tiara papei!". — Patrusprezece ani mai târziu, dorinţa i s-a împlinit cu asupra de măsură, când, după
căderea cetăţii, sultanul Mehmed al II-lea a dat voie asediatorilor cuprinşi de furie să ucidă două zile la rând toată populaţia oraşului.
Iancu crezuse şi el că Unirea de la Florenţa avea să dea un nou impuls ideii de cruciadă. El rămâne o figură de epopee, cunoscută
şi în Occident. S-au scris chiar romane epice, în Spania, ca ecou al isprăvilor lui Iancu de Hunedoara în Balcani. S-a dovedit astfel de curând că el a fost modelul eroului unui roman de aventuri, foarte popular şi în Franţa până în veacul al XVIII-lea, şi intitulat
„Tirant le Blanc" – le Blanc fiind o greşeală de copist pentru originalul „le Blac", adică Valahul!
În 1456, Iancu reuşeşte să despresoare cetatea Belgradului – pe vremea aceea posesiune ungară —, asediată de Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului (1453), dar la scurt timp moare de ciumă.
După moartea lui, urmează doi ani de dezordine în Ungaria, tronul fiind vacant, în cele din urmă, prin prestigiul de care se bucurase Iancu de Hunedoara, e ales rege al Ungariei fiul său Matei, în vârstă de numai 15 ani. Va fi marele rege Matei Corvinul (1458-l490) – Mathias pe ungureşte, Corvin, fiindcă pe stema lui figura un corb cu un inel în cioc, după o legendă a familiei. Vom reveni asupra lui după ce ne vom fi oprit un moment asupra situaţiei Transilvaniei când se urcă Matei Corvinul pe tronul Ungariei. Transilvania era parte din regatul Ungariei, însă cu un statut special. Interesant din punctul nostru de vedere e că rangul cel mai înalt în provincie era cel de voievod, care nu e titlu unguresc, ci slav, şi care – cum am spus – numai la români a ajuns să însemne domnitor peste o ţară.
Situaţia categoriilor sociale privilegiate (nobilii, saşii, secuii) pare să nu se fi modificat faţă de cea din veacul trecut, în schimb, din pricina neîncetatelor războaie şi a situaţiei economice deteriorate, soarta ţărănimii e jalnică.
Ţăranii, cei care devin după nume unguresc „iobagi", adică şerbi pe moşiile nobililor unguri sau ale bisericii, ţăranii aceştia, fie că
sunt români, fie că sunt unguri, se vor revolta la 1437 şi vor lupta câteva luni de zile împotriva nobililor, la Bobâlna, unde organizaseră un fel de tabără, după modelul revoltei „husite" din Boemia; sunt însă învinşi în cele din urmă, iar rezultatul a fost că
situaţia lor s-a înrăutăţit, învingătorii – nobilii maghiari, saşii din oraşe şi secuii – s-au înţeles între ei şi au format ceea ce s-a numit pentru veacuri „Unio Trium Nationum", adică „Unirea celor trei naţiuni". Să nu înţelegeţi însă „naţiune", acest termen latinesc, în sensul pe care-l are acum. Prin „Naţio" se înţelegea pe vremea aceea un fel de grup social privilegiat, şi de aceea aceste trei
naţiuni reprezintă oraşele săseşti cu satele din jurul lor, tot săseşti, comitatul secuilor, pe care-l vedeţi în arcul Carpaţilor, şi nobilimea maghiară. Iar românii, care formau majoritatea populaţiei, sunt trataţi ca o cantitate neglijabilă din punct de vedere politic. Se poate obiecta aici că Iancu de Hunedoara, un român, accede la rangurile cele mai înalte.
Nu trebuie uitat însă că el e deja catolic, iar fiul său, care devine rege al Ungariei, este fiul unei nobile unguroaice. Vom reveni asupra lui Matei Corvin după ce vom vorbi despre voievozii contemporani cu el.
Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş.
Am spus de la început că scopul cărţii acesteia nu e de a înşira pe toţi voievozii care se succedă certându-se pentru domnie. Ne vom opri numai asupra figurilor simbolice.
Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (i s-a zis şi cel Mare, cu drept cuvânt), voi vorbi doar de Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş. De ce i s-a spus „dracul"? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de ţară. I s-a spus Dracul fiindcă
acel Sigismund de Luxemburg, despre care am arătat că a fost rege al Ungariei, apoi şi împărat – un rege relativ favorabil nouă, o dată ce n-a persecutat pe ortodocşii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui (cu toate că, în urma Conciliului convocat de el la Konstanz, a fost ars pe rug reformatorul ceh Jan Hus!) —, Sigismund de Luxemburg, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea şi l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înfiinţase şi care se numea Ordinul Dragonului. A fost atunci un moment în Europa când au apărut mai multe „ordine" de acest fel: mai întâi Ordinul Jartierei, creat de regele Angliei (mai există şi astăzi); imitat curând de regele Franţei – suntem în plin Război de O sută de ani. Era asemeni unui „club" select, o gardă de onoare formată din mari feudali în care regele are încredere şi care jură că-i vor fi credincioşi până la
moarte. Regele Sigismund creează Ordinul Dragonului la un moment când nu e încă sigur de victorie împotriva altor pretendenţi la tron, iar pe marii feudali care iau fost credincioşi îi face membri ai Ordinului. Toţi erau magnaţi unguri*, numai trei străini a ales Sigismund: pe despotul Serbiei, pe un prinţ al Galiţiei, şi pe Vlad.
Iar Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin de cavalerie, încât, o dată ajuns domn al Ţării Româneşti, a pus să se bată pe monede şi să se sculpteze, ca o emblemă a lui, acel dragon
– de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul, adică Dragonul. De aici vine şi numele de Dracula sau Drăculea pentru el şi pentru fiii săi.
De aceea Vlad Ţepeş a devenit pentru străini Dracula. N-am să
insist asupra lui Vlad Dracul, cu toate că a fost şi el o figură
interesantă. A domnit de două ori şi a dus şi el război împotriva turcilor, dar sa supus când a crezut că era în interesul ţării, şi de aceea a fost ucis din porunca lui Iancu de Hunedoara.
Mai important pentru istorie – din păcate şi pentru legendă – e fiul său, Vlad zis Ţepeş, un domn, fără îndoială, de o cruzime cumplită, care avea obiceiul de a-şi trage în ţeapă duşmanii sau pe cei care nu-l ascultau înlăuntrul ţării. Se zice că de îndată ce a venit în scaun, în 1456, a poruncit să fie adunaţi hoţii şi cerşetorii, i-a închis într-o casă şi, după ce i-a ospătat, le-a dat foc. Pe boierii răzvrătiţi sau neascultători îi trăgea în ţeapă.
Era un supliciu înfiorător: se înfigea un mare ţăruş în pământ, sau se tăia şi subţia un pom mic, iar în această ţeapă osânditul era, într-un fel, răstignit – lucru groaznic de povestit; se ungea ţeapă
cu seu şi se introducea prin fund, însă cu încetul, pentru a nu provoca moartea imediată; nu trebuia ca ţeapă să străpungă ficatul sau inima, ci să iasă prin gât, lângă cap, iar omul stătea expus până expia, îi mâncau corbii ochii. Era, încă o dată, un supliciu groaznic despre care s-a aflat până departe şi se zvonea că Ţepeş
ar fi tras în ţeapă mii şi mii de oameni.
* Termenul magnat, din latina medievală, a desemnat în Ungaria şi Polonia marea nobilime care beneficia de privilegii aparte.