reprezintă o organizaţie sătească de tip arhaic, dacă cuvântul n-ar putea avea, ca şi moşnean, o străveche origine autohtonă.
Problema rămâne deocamdată în suspensie.
Răzeşii şi moşnenii sunt oameni liberi, deţinători de întinderi de pământ în devălmăşie, adică în comun în sânul unei familii întinse care-şi organizează lucrările împărţind pământul în fiecare an între membrii ei. E o instituţie tipic românească, deosebită de zadruga sârbească sau de alte forme de organizare întâlnite la popoarele slave, într-o seamă de documente vechi de răzeşie apare că primul strămoş dovedit al acestei comunităţi avea statut de boier. Cu vremea însă moşnenii şi răzeşii au decăzut la rangul de ţărani liberi, posesori de pământ.
Pe măsură ce a crescut tributul ţării către turcii otomani, deci şi apăsarea fiscală (dările, azi zicem: impozitele) asupra ţărănimii, soarta lor s-a înrăutăţit şi mai mult; în secolele XVI şi XVII mulţi dintre ei s-au văzut siliţi săşi vândă moşia unui boier, ajungând astfel în aceeaşi stare cu ţăranul şerb.
Rumâni sau vecini.
Coborând pe scara ierarhiei sociale, după moşneni (răzeşi) vin rumânii, adică acei ţărani care au căzut sub stăpânirea unui boier sau a unei mânăstiri şi trebuie să rămână pe pământul lor, să-l lucreze pentru ei, să facă clacă. Rumânul nu e stăpân de pământ, dar stăpânul trebuie să-l lase să lucreze atât pământ cât poate lucra.
Faptul că etnonimul roman, devenit prin evoluţie normală la noi rumân, a ajuns să desemneze pe ţăranul care n-are pământ nu poate avea, cred, decât o singură explicaţie: când a început amestecul între comunităţile de valahi şi comunităţile de slavi, când primii au început să iasă din „vlăsii" sau să coboare de la munte pentru a se apropia de văile mai bogate unde se aşezaseră
slavii, aceştia din urmă, de-acum stăpâni pe pământuri mai rodnice, i-au considerat ca lucrători ne-liberi, astfel încât termenii de rumân şi rumânie – aproape sinonimi cu şerb şi serbie – s-au putut păstra peste veacuri alături de înţelesul etnic (Ţara Românească, a vorbi româneşte). Că la început termenul a avut o conotaţie etnică ne-o dovedeşte şi faptul că în documentele slavone rumânii sunt numiţi vlahi. Bineînţeles însă, nu toţi vlahii au devenit „rumâni". Toate comunităţile vechi de moşneni şi răzeşi au rămas formate din oameni liberi, cărora chiar, ne arată
hrisoavele, când erau chemaţi la mărturie la vreo judecată, li se zicea „boieri".
La celălalt capăt al romanităţii, în Franţa medievală, întâlnim un fenomen similar, dar cu rezultate inverse în vocabular! Etnonimul franc – pentru tribul germanic care se impune ca element
dominant în Galia – a ajuns să însemne „liber" (ceea ce implică a contrarie că şerbii se recrutau numai printre galo-romani!); a însemnat de asemeni „scutit de dări" – de unde numele de Villefranche dat oraşelor scutite de dări, echivalentul Sloboziilor noastre (fiindcă în româna veche se zicea „slobod", nu „liber", care e un neologism din secolul trecut; latinescul libertare dăduse în română iertare].
Termenul franc a intrat şi el în limba română în veacul trecut, dând o familie de cuvinte (ca francheţe, a franca o scrisoare etc.).
În Moldova, rumânilor li s-a zis mai curând vecini, iarăşi un cuvânt latinesc care în latina târzie (avem documente în Franţa din secolul VII) a desemnat pe locuitorii unui sat dependent de o villa, de o mare proprietate.
Ţiganii.
Dar iată că, începând din ultimii ani ai veacului al XIV-lea, apare încă o categorie de locuitori şi mai defavorizaţi, lipsiţi şi de proprietate, de pământ ori de case, dar şi de libertatea de mişcare, cu un cuvânt, robi: ţiganii. Ţiganii pot fi urmăriţi în exodul lor de mii de kilometri şi sute de ani. A fugit din nordul Indiei un trib întreg care n-a mai putut îndura regimul la care era supus acolo de clasele sociale superioare. Făceau parte probabil din casta paria, de membrii căreia cei din castele superioare nici n-aveau voie să
se atingă. Şi (să fie doar coincidenţă?) numele ţiganilor, scris în primele noastre documente aţigani, e probabil derivat din verbul grecesc athinganein, a nu se atinge! Au străbătut tot Orientul Mijlociu, respinşi din loc în loc, războindu-se cât au putut cu persanii şi cu turcii, până au ajuns în Europa, în Imperiul Bizantin, alungaţi din Asia Mică de turcii otomani. Nici aici n-au avut răgaz, în împărăţia bizantină, redusă de-acum (în veacul al XIV-lea) la Grecia continentală şi o fâşie de pământ corespunzând Turciei europene de azi şi sudului Bulgariei –
regiune căreia i se zicea România, căci bizantinii, perpetuând
timp de o mie de ani pretenţia că reprezentau Imperiul Roman, îşi ziceau romei.
Din şederea lor în România şi-au tras ţiganii şi numele de romi, la care ţin astăzi. La noi au ajuns, tot refugiindu-se pâlcuri-pâlcuri; pe măsură ce treceau Dunărea, domnia şi boierii, care duceau lipsă de braţe de muncă, i-au făcut robi, adică muncitori lipsiţi de orice drepturi – şi au fost împărţiţi pe la moşiile boiereşti pentru tot felul de meserii şi munci casnice, şi de asemeni pe la mânăstiri, iar o mică parte – cei mai norocoşi – au fost păstraţi ca robi domneşti, de pildă însărcinaţi cu căutarea aurului prin albiile râurilor! Aceştia erau numiţi „aurari". Dintre robii boiereşti, unii erau lăsaţi să-şi exercite meseriile cutreierând ţara cu şatra lor, căci erau foarte îndemânatici ca fierari, tinichigii, potcovari, spoitori. Numai o dată pe an aveau datoria să se mai întoarcă la stăpân, spre numărătoare şi pentru căsătorii. Mici grupuri de nesupuşi au dăinuit sute de ani ascunşi prin codri deşi, într-o stare atât de groaznică de sărăcie şi sălbăticie încât li s-a zis „netoţi". –
în Moldova, pe lângă sălaşele ţigăneşti şi uneori amestecate cu ele, s-au strâns sate de robi tătari, care cu timpul nu s-au mai deosebit de ţigani decât prin tipul fizic.
Oastea.
La armată – la oaste se zicea, tot un cuvânt latin – Vodă cheamă
bineînţeles pe boieri, pe boierii mari şi pe cei mici, iar dintre ţăranii liberi pe cei care sunt în măsură să „armeze" un cal; ceea ce nu înseamnă că nu se găsesc adesea şi „rumâni" în cadrul cetelor aduse de boieri. Aceasta este oastea cea mică, pe care o poate aduna repede Domnul. Când acesta se aşteaptă însă la o primejdie mare, de pildă când va afla că au pornit turcii asupra ţării cu armată „câtă frunză, câtă iarbă", cum zic cântecele bătrâneşti, atunci el cheamă oastea cea măream zice în termeni moderni că „decretează mobilizare generală" – Şi atunci vin din ţara întreagă toţi bărbaţii în stare să Poarte armele. Vin cel mai de grabă cei din oraşe, fiind mai la-ndemână, în caz de urgenţă –
oraşele au apărut o dată cu formarea celor două state dunărene, ba uneori chiar înainte de „descălecătoare", ca să numim întemeierea voievodatelor aşa cum o numeşte legenda. Primii care le-au înfiinţat, după pieirea urbelor romane, au fost saşii, mai întâi în Transilvania.
Oraşele.
În Ţara Românească şi Moldova au venit saşi şi unguri de peste Carpaţi, aparent din iniţiativă proprie, atraşi de noi posibilităţi de negoţ. Aşa au apărut de pildă Câmpulung în Muntenia şi Baia în Moldova, imediat populate şi de români, bineînţeles, dar organizarea la origine a fost săsească. Aveau un fel de primari, starostii, care multă vreme au fost cu rândul saşi, unguri şi români. Dăinuie şi azi biserici catolice clădite pe vremea aceea.
Prin urmare, n-am fost departe de a avea şi în Principate, ca în Ardeal, o burghezie de origine săsească. Astfel, cum am mai spus, oraşele s-au născut de-a lungul drumurilor comerciale care străbăteau ţara noastră, de la Dunăre şi Marea Neagră către Ungaria şi Polonia, şi mai departe către Europa centrală şi apuseană. De asemeni, se năşteau târguri pentru schimburile interne, pe măsură ce creştea populaţia şi se populau regiunile mai pustii din sud-estul ambelor principate. Oraşele noastre începuseră să prospere, iar voievozii, la început, au fost bogaţi, până când turcii ne-au luat porturile de la Dunăre şi Marea Neagră.
Drumurile comerciale între Asia şi Europa apuseană treceau pe la noi pentru că, de când arabii cuceriseră, în veacul al VIII-lea, tot litoralul sudic al Mediteranei (mai cu seamă când vor ocupa turcii şi jumătatea răsăriteană a litoralului nordic, distrugând Imperiul Bizantin), comerţul pe mare, în Mediterană, devenise prea riscant.
Se foloseau deci şi drumuri pe uscat şi pe râuri, de la porturile Mării Negre până în Europa centrală – marile escale fiind, în Transilvania, Braşov şi Sibiu, iar în Polonia, Lvov.
Traficul direct pe mare între, pe de o parte, Arabia, Persia, India, iar pe de alta Occidentul, nu se va relua, treptat, decât în veacul al XVI-lea, după ce portughezii vor fi descoperit şi exploatat ruta oceanică ocolind Africa pe la Capul Bunei Speranţe (îndrăzneaţă
aventură de a căuta noi drumuri maritime spre Orient va duce şi la descoperirea Americii de către Columb).
Şi ce bunuri atât de preţioase se puteau schimba la asemenea distanţe? Apusenii căutau în Orient mai cu seamă mătăsuri, pietre scumpe şi mirodenii, în primul rând piper, care era atât de căutat în lumea feudală încât a ajuns la un moment dat o adevărată
monedă de schimb: atâţia stânjeni de stofă pe atâtea dramuri sau ocale de piper! Ţările apusene, Anglia, Flandra, Franţa, Germania, Italia, exportau pânzeturi, scule, arme etc.
Când vor veni turcii – despre care vom vorbi îndată – va sărăci vistieria ţării noastre, pentru că nu se va mai putea lua vamă de la marele tranzit de bunuri prin ţările române. Şi atunci vor decădea şi oraşele noastre care trăiau pe seama acestui comerţ
intercontinental din epoca feudală.
Remarcă asupra regimului feudal.
E momentul să fac o observaţie cu caracter general, la care ţin.
Aţi citit prin cărţile noastre de istorie românească, sau aţi auzit mereu vorbindu-se despre epoca feudală, despre regimul feudal.
Trebuie să cunoaştem bine sensul cuvintelor, să nu le folosim cu înţelesuri aproximative sau cu iz politic. În ultima vreme, bunăoară, când se spune la noi „epoca feudală", se vorbeşte de fapt despre regimul boieresc care a existat până în plin veac al XIX-lea. Este un abuz de limbaj. Sistemul feudal a fost un regim politic care s-a născut în Franţa pe vremea urmaşilor lui Carol cel Mare (zişi Carolingienii), în secolele IX şi X, în timpul neîncetatelor razii, mai întâi arabe (sarazine) la sud, apoi normande (vikingi) la nord, când puterea regelui, care nu-şi mai putea apăra supuşii, s-a fărâmiţat, el cedând o parte din puterea
politică şi militară, ba chiar şi din cea financiară şi judiciară, unor şefi locali cum erau, de pildă, ducele Bretaniei, ducele Burgundiei, contele de Toulouse etc.