Avem de-a face de atunci în Franţa cu o organizare piramidală în care unitatea statală practic a pierit sau e prea firavă: ataşamentul faţă de un om, unsul lui Dumnezeu, regele. Nu mai rămâne decât legătura de jurământ a feudalului (vasalul) către suzeran (atenţie la deosebirea între „suveran" şi „suzeran" – mai uşor de făcut în limba franceză: souverain/suzerain).
Acest sistem nu a existat la noi, adică boierii mari, chiar Marele Ban al Craiovei, nu au fost niciodată supuşi care şi-ar fi moştenit funcţia, cu dreptul de a strânge impozitele şi de a împărţi dreptatea pe moşiile lor. Foarte rar a dat voievodul român pentru o vreme asemenea drepturi unui boier de-al lui sau unei mânăstiri pe care a vrut s-o cinstească în mod deosebit; s-a calculat că
asemenea privilegii n-au depăşit niciodată cam 20% din întinderea ţării. Apoi, chiar titlul celui mai mare boier din ţară, banul Craiovei, nu a fost niciodată ereditar. Nu se moşteneau titlul şi dregătoria din tată în fiu. O singură dată, în veacul al XV-lea şi la începutul celui de al XVI-lea – şi încă nu neîntrerupt —, au fost trei generaţii de mari bani din aceeaşi familie care au rămas cunoscuţi sub numele de „boierii Craioveşti". E incorect să
vorbim de regim feudal la noi, dacă luăm cuvântul feudal în sensul strict pe care l-a avut în Occident, în ţările române a existat un sistem preluat de la bulgari şi de la Bizanţ – o boierime foarte puternică, moştenindu-şi apartenenţa de clasă, dar care n-a format niciodată acel sistem piramidal în care vasalul primeşte drepturi regaliene, adică dreptul de a culege impozite, de a împărţi dreptatea pe pământul lui şi de a păstra această autoritate din tată
în fiu. Dacă am participat la sistemul feudal, această expresie trebuie privită în sensul mult mai larg legat de faptul că voievozii noştri au fost, intermitent, vasalii regelui Ungariei sau ai regelui Poloniei, integrându-se astfel în lumea feudală de tip occidental.
Dar, în interior, părerea mea e că n-am avut un regim feudal şi e
deci mai bine să lăsăm deoparte această expresie când vorbim despre regimul din ţara noastră. Pentru ca lucrurile să fie mai clare, să luăm în considerare cele trei caracteristici esenţiale ale regimului feudal vest-european şi să vedem dacă le regăsim la noi:
1. Suveranul (împăratul, un rege sau un duce) a pierdut unele din prerogativele sale asupra supuşilor, delegându-le – de nevoie –
marilor săi vasali, fiindcă el nu mai avea puterea de a apăra toată
ţara. De pildă, regele Franţei nu mai are contact direct, decât în rare împrejurări, cu supuşii săi din Bretania, Normandia, Burgundia, Provence sau Gasconia. Ei depind de-acum de ducele Bretaniei, al Normandiei, al Burgundiei, de contele de Provence sau de contele de Toulouse. Regele nu mai e cu adevărat suveran, ci doar suzeran al vasalului său căruia i-a cedat aproape toate drepturile regaliene. Marii vasali (precum cei pe care i-am înşirat mai sus) au, la rândul lor, în subordine vasali mai mărunţi, tot nobili, câteodată mânăstiri sau, mai târziu, oraşe, cărora, la rândul lor, le cedează anumite puteri administrative sau fiscale. Dacă
suzeranul pleacă la război, vasalii au datoria – sfinţită prin jurământul de credinţă, jurământul de vasalitate, cu un genunchi la pământ şi mâinile în mâinile suzeranului – să-i vină în ajutor cu un anumit număr de cavaleri, de slujitori şi de materiale, pentru ca, împreună cu cavalerii şi slujitorii ce depind direct de rege, să
alcătuiască oastea ţării. Autoritatea statului e deci fărâmiţată, avem o structură de stat piramidală.
2. A doua caracteristică (deja enunţată sumar) e cedarea principalelor drepturi regaliene, în special dreptul de a strânge impozite şi de a împărţi dreptatea. Suzeranul n-a păstrat decât o contribuţie bănească relativ mică, precum şi dreptul de a judeca în apel. Slăbiciunea sa militară făcea însă ca drepturile pe care le-a păstrat – şi în primul rând convocarea la oaste – să fie lipsite de sancţiune, adică, dacă ar fi fost încălcate, cu greu ar fi putut regele să le impună.
3. În al treilea rând (lastbutnotleast, cum zic englezii), stăpânirea asupra unei regiuni, mai întinsă sau mai restrânsă, ca şi titlul care consacra această stăpânire (duce, marchiz, conte, baron etc.) erau ereditare; iar întrucât fărâmiţarea autorităţii regale se datorase la origine incapacităţii puterii centrale de a apăra populaţia, pe tot teritoriul, de ultimele valuri barbare, fiecare dintre feudali, adică
posesori ai unei „feude", ai unei concesiuni, îşi clădise unul sau mai multe castele sau cetăţi pentru ca în ele şi prin ele să
ocrotească pe locuitorii ţinutului lor. dar şi, eventual, să-i jefuiască! – sau să se bată cu alţi castelani vecini pentru pricini legate de hotar sau de întâietate.
Dintre aceste caracteristici ale regimului feudal prea puţine se regăsesc la noi în Muntenia şi Moldova. Boierii au avut mare putere, ei aveau moşii întinse, sute de şerbi şi cete de slujitori, ei alegeau pe voievod şi guvernau alături de el, ei erau şefi ai oştirii (spătari) sau comandanţi ai cetăţilor de graniţă (pârcălabi), dar n-au avut niciodată cetăţi pe moşiile lor şi nici n-au putut lăsa dregătoria lor unui moştenitor, aşa încât numele dregătoriei să se prefacă în titlu ereditar. De aceea – repet încă o dată – trebuie evitată folosirea calificativului de „feudal" când se vorbeşte despre vechiul regim de la noi. E un abuz de limbaj, cu iz politic.
Capitolul 3
Românii sub „turcocraţie" Apariţia puterii otomane.
Marea nenorocire a ţărilor noastre este că în momentul când, de bine de rău, sunt suficient de independente faţă de unguri sau polonezi pentru a se dezvolta oarecum liber, apare o nouă putere, o putere formidabilă: turcii otomani. Două cuvinte despre aceşti turci otomani.
Am spus că şi cumanii erau turci, şi pecenegii au fost turci, dar în Anatolia, care ar fi Turcia de astăzi, apare de la sfârşitul veacului al XI-lea şi până în veacul al XIII-lea o mare putere, cea a turcilor selgiucizi, rude apropiate ale cumanilor de pe ţărmul nordic al
Mării Negre. Când aceştia sunt înlăturaţi de valul mongol despre care am vorbit de mai multe ori, statul înfiinţat de ei se prăbuşeşte şi, în locul lor, un alt neam, tot de turci, care a preluat numele unuia din fondatorii lui, Osman (de unde s-au numit osmanlâi sau otomani), apare în Anatolia, pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin.
Cum ajung pentru prima oară turcii otomani în Europa? E de reţinut acest moment – dureros pentru noi, creştinii: primii turci care-au trecut Bosforul au fost aduşi de un împărat bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino (134l-l355). Disputele interne din imperiu, între familii, între facţiuni religioase, erau atât de violente încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostaşi turci otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o dată ajunşi pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu vor mai pleca. Aşa începe încercuirea Constantinopolului încetul cu încetul, de către descendenţii lui Orkan, sultanul osmanlâilor care trece primul Bosforul.
Iată rezultatul certurilor dintre creştini. Acest subiect va reveni în mai multe rânduri; de pildă, Matei Corvin, rege al Ungariei de origine română, va fi mai preocupat de luptele cu vecinii din Europa decât de a-şi aduna forţele împotriva turcilor; iar Ştefan cel Mare nu va primi de la polonezi ajutorul cerut în lupta contra turcilor.
Dacă bizantinii se bat între ei şi nu mai sunt în stare să ţină piept turcilor, cei care încearcă să oprească expansiunea otomană în Balcani în acel moment (1300-l350) sunt sârbii. Sârbii, după
bulgari, formează al doilea mare stat care s-a constituit în Peninsula Balcanică la sfârşitul veacului al XII-lea, cu dinastia lui Ştefan Nemanja (fiul lui, Sfântul Sava, a devenit una dintre figurile cele mai venerate ale ortodoxiei). Ei ajung la un maximum de putere în veacul al XIV-lea, sub conducerea lui
Ştefan Duşan, care domneşte de la 1331 la 1355, are ambiţia de a cuceri Constantinopolul şi chiar se intitulează împărat. Au avut şi sârbii cel puţin un domnitor care s-a intitulat împărat. Din păcate pentru ei, poate şi pentru creştinătate, după moartea lui Ştefan Duşan, în 1355, regatul sârbesc (care cucerise şi Macedonia, Albania şi o parte din nordul Greciei, devenind un regat întins) se împarte în mai multe principate, peste fiecare domnind un despot.
Atacul turcilor găseşte deci regatul sârb slăbit. La 20 iunie 1389
are loc la Kossovopolje (Câmpul Mierlelor) una dintre marile bătălii ale istoriei europene. Mai întâi un sârb reuşeşte să-l omoare pe sultanul Murad în cortul lui, dar în cele din urmă turcii îi înving pe sârbi, şi-l omoară pe regele lor, Lazăr. De-atunci începe cucerirea Serbiei de către turci.
Atât de impresionantă a fost această bătălie de la Kossovopolje încât a dat naştere unei epopei, o serie de poezii populare sârbeşti de o mare frumuseţe, una dintre cele mai frumoase epopei pe care le-a creat Europa: Ciclul de la Kossovo. Puterea sârbă intră de-atunci în declin, iar o parte din aceste despoiate sârbeşti care-şi împart vechea Serbie a lui Duşan acceptă să devină vasale turcilor. Ce ciudat poate fi caracterul unui popor! Sârbul e un ostaş grozav, dar, o dată ce a jurat că va fi credincios turcului, se bate alături de otomani. Un alt celebru ciclu de poezii populare sârbeşti e cel despre faptele de vitejie ale lui Marco Kraljevici.
Kraljevici înseamnă fiu de crai. Marco Kraljevici este fiul unuia dintre craii aceia care s-au bătut la Kossovo, dar el a jurat pe urmă
credinţă sultanului. Şi moare la Rovine, în lupta împotriva românilor! Totuşi, este marele erou popular al sârbilor. Dovadă că
favoarea populară uneori n-are a face cu judecata posterităţii. Nu ştii de ce un viteaz este iubit în mod deosebit şi de ce îl adoptă
poezia populară. Faimoasa Chanson de Roland, marea epopee franceză medievală, povesteşte faptele de vitejie din vremea lui Carol cel Mare. Nu ştim cine era acel Roland, unul dintre locotenenţii lui Carol cel Mare, dar marea poezie epică franceză
din Evul Mediu nu s-a ataşat de personalitatea lui Carol cel Mare
sau de a vreunui alt căpitan vestit. S-a ataşat în schimb de un necunoscut care a impresionat. La noi, s-a întâmplat la fel: cântecele bătrâneşti din vremea lui Mihai Viteazul nu-l slăvesc pe Mihai, ci pe un anume Gruia lui
Novac, care n-a lăsat urme în istorie, probabil fiul unuia dintre căpitanii lui Mihai, Novak, de origine sârbă sau bulgară! Să facem o comparaţie – poate uşor forţată, dar nu lipsită de sens – cu ce se întâmplă astăzi. Lumea e entuziasmată, de pildă, de Michael Jackson sau de cutare actor, nu se ştie de ce. E o chestiune de simpatie. La fel se întâmplă şi cu epopeile populare. Marii eroi ai epopeilor populare nu sunt întotdeauna cei pe care istoria îi va reţine ca mari căpitani, mari regi sau împăraţi. Sunt oameni iubiţi de popor. Aşa a fost acest Marco Kraljevici.
Mircea cel Bătrân.
Am spus despre Marco Kraljevici că a murit la Rovine, dar încă
n-am vorbit despre ce s-a întâmplat la Rovine. Trebuie să vorbim despre unul dintre marii domnitori ai Ţării Româneşti, care descinde din Basarab. Trec mai repede peste primii voievozi de după Basarab, pentru a ajunge la Mircea cel Bătrân. De ce i se zice „cel Bătrân"? Fiindcă mai târziu au fost alţi domnitori cu numele „Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, i-au spus „cel Bătrân" (şi marele nostru Eminescu s-a înşelat crezând că Mircea era bătrân când s-a bătut la Rovine cu sultanul). Mircea, la bătălia de la Rovine, era un domnitor încă tânăr.