Boierii noştri, sau chiar poporul, nu au simţit o schimbare de regim. Cu vremea însă, situaţia a devenit din ce în ce mai grea.
Toţi aceşti domnitori fanarioţi care, ca să ajungă domni, dădeau bani la Poartă, ba şi peşcheşuri pe la viziri, au adus din ce în ce mai mulţi oameni deai lor, din Fanar, rude sau creditori.
Fanarul era un cartier din Constantinopol, în afara zidurilor oraşului, spre golful care se numeşte Cornul de Aur. Se pare că
numele de Fanar vine de la franţuzescul „fanai", adică un far care s-ar fi aflat acolo pe timpul aşa-zisului Imperiu Latin, după
cruciada de la 1204. În acest cartier al Fanarului, turcii, câteva decenii după cucerirea Bizanţului, când au început să repopuleze Constantinopolul, au permis grecilor să revină. Bunăoară, au lăsat mai întâi ţăranii din jurul oraşului să vină să-şi vândă marfa, să
aprovizioneze, să hrănească noua populaţie turcească de funcţionari, ostaşi, meseriaşi şi negustori. Iar ţăranii greci, când erau opriţi la porţile oraşului de vameşul turc care-i controla şi-i întreba: „Unde mergi?", răspundeau în limba lor: (Merg) „în oraş", pe greceşte: is tin polin! De unde a ieşit numele actual al Constantinopolului: Istanbul! Grecilor care cu vremea au fost consideraţi folositori bunului mers al capitalei şi al împărăţiei, li s-a îngăduit deci să se aşeze în această mahala a Fanarului, care a devenit un fel de „ghetto" grecesc la Constantinopol. Aici vin unele familii vestite pe vremea Bizanţului, cum au fost Cantacuzinii, Nottara, Ralli.
Majoritatea însă sunt familii care fac comerţ şi acum se îmbogăţesc, iar, pe de altă parte, Poarta – adică sultanul şi vizirii săi – alege dintre ei administratori ai împărăţiei. De ce? Fiindcă
turcii, din cauza unei interpretări integriste a religiei lor, nu învaţă
limbile creştinilor, considerate ca „spurcate"! Au deci nevoie de aceşti greci care au învăţat limbi apusene, italiana, franceza, precum şi latineşte, şi-i folosesc ca tălmaci şi „funcţionari", cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei înfiinţează postul de „Mare Dragoman", adică mare interpret pe lângă sultan şi
marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capătă o importanţă nebănuită, din cauza pătrunderii în mai toate secretele guvernului şi a legăturilor cu toţi trimişii puterilor străine (să nu le zicem tuturor „ambasadori", în acele vremi titlul era rezervat numai pentru două-trei mari puteri).
Primii doi domni Mavrocordaţi au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiţi de Poartă voievozi în Muntenia sau Moldova – şi a devenit aproape o regulă: fanariotul ambiţios, care visa să ajungă domn în Principate, ştia că trebuie să ajungă întâi mare dragoman.
În veacul al XVIII-lea – de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia – încep vremuri foarte grele pentru ţările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte e nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur şi corupt, caracteristic perioadei de decadenţă a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iaşi şi Bucureşti pe bani grei. Şi la suma „oficială" se adăugau daruri, peşcheşuri, către marele vizir sau alţi demnitari care înlesniseră „târgul".
Domnitorul, plin de datorii, îşi aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în ţară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situaţie şi mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o şi mai mare sărăcire a păturii ţărăneşti, ba şi cu nemulţumirea boierilor pământeni.
Întru apărarea domnilor fanarioţi, trebuie să semnalăm şi câteva aspecte pozitive – şi este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul.
Unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură şi s-au arătat dornici de a introduce unele reforme în administrarea ţării, în special, de pildă, Grigore II Ghica şi vărul său Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, om de înaltă cultură şi de netăgăduită cinste, a domnit de zece ori (în ambele principate) şi
s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi serbia. Mai întâi în Muntenia, în 1746, apoi în Moldova, în 1749, după îndelungi sfătuiri cu Adunările de stări, a decretat că
ţăranii care lucrau pe moşiile altora nu mai erau legaţi de glie, şi de asemeni a limitat numărul de zile de clacă la 6 pe an în Muntenia şi 12 în Moldova (trebuie subliniat că în ţările învecinate – Transilvania, Polonia, Rusia, chiar şi în Prusia orientală, numărul zilelor de clacă urca uneori la mai multe pe săptămână! De altfel, serbia în aceste ţări n-a fost desfiinţată decât în veacul următor). Trebuie însă adăugat că, prin uşurarea controlului statului, peste capul boierimii, şi concomitent cu creşterea exigenţelor băneşti ale turcilor, reforma a fost interpretată de duşmanii lui Mavrocordat ca o înăsprire a regimului fiscal, şi pesemne că la fel îl vor fi interpretat adesea şi ţăranii care fugeau de recensământ, astfel încât s-a putut crede multă vreme că populaţia ţărilor, sub Mavrocordat, scăzuse efectiv la jumătate. De fapt, fusese numai fuga de recensământ.
Constantin Mavrocordat a reformat şi cinul boieresc: conform noii sale orânduiri, nu mai erau consideraţi boieri decât dregătorii de diverse ranguri, de la Curte sau din ţară, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generaţii la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puţin privilegiată, între boieri şi moşneni (răzeşi). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependentă de domnie.
În orice caz, Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii, nu s-a îmbogăţit. Ultima oară când i se dă domnia, în Moldova, în 1769, din cauză că a început un nou război cu ruşii, iar Poarta are nevoie de un bun administrator, e atât de sărac încât sultanul îi dă mai multe pungi de bani ca să-şi poată pregăti plecarea!
Mavrocordat soseşte în Moldova, încearcă să apere cu armată
turcă graniţa, dar nu reuşeşte, cade prizonier şi e omorât de un soldat rus care-l loveşte cu patul puştii în cap. Comandantul rus, cam ruşinat, i-a făcut totuşi o înmormântare domnească.
O generaţie după el, mai avem doi domni Mavrocordaţi, amândoi numiţi Alexandru. Al doilea fuge în Rusia, în 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, şi cu el încetează dinastia domnilor Mavrocordaţi. Fanarioţii au început să trădeze Poarta!
După „trădarea" Mavrocordaţilor, regimul fanariot mai durează
vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Şuţu, Caragea şi Callimachi (aceştia de origine moldoveana, Călmaşul, cu numele elenizat). Opresiunea, corupţia, nedreptatea sunt din ce în ce mai stridente, mai greu de suportat – şi de atunci se păstrează amintirea că toate nenorocirile ţării vin de la regimul fanariot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit în veacul următor şi boierii pământeni care încercau prin această afurisire retrospectivă să se spele de păcatul de a fi îndurat acel regim. Şi uneori de a fi profitat de el. Totuşi, în acest răstimp se cuvine semnalată cel puţin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-l782) care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiţă Văcărescu, mare boier dar şi mare învăţat, a gospodărit bine ţara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi. De altfel, fanarioţii au adus o tradiţie de evergeţi, adică de donatori pentru binele obştesc, în special pentru îngrijirea bolnavilor, în vremea lor s-au întemeiat mai multe spitale, gerate de eforii înzestrate cu întinse moşii – lucruri admirate de unii călători occidentali.
De semnalat de asemeni că în cursul a două dintre ultimele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea în Muntenia (1812-l818) –
cel vestit din cauza ciumei din zilele lui!
— Şi a lui Scarlat Callimachi în Moldova (1812-l819), s-au alcătuit primele două coduri relativ moderne din ţările noastre –
întâiul, rămas apropiat de tradiţia bizantină, al doilea, mai influenţat de dreptul austriac.
Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat de curând că în epoca fanariotă s-au tipărit
mai multe cărţi în limba română decât în greceşte. Pe de altă
parte, cele două Şcoli Domneşti, înfiinţate dinainte la Bucureşti şi Iaşi, au devenit în epoca fanariotă instituţii de învăţământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european.
Profesorii, mai toţi greci, erau oameni învăţaţi, şcoliţi în universităţi apusene, iar unele cursuri s-au predat şi în italiană sau franceză. Una dintre realizările cu importante consecinţe a fost introducerea studiului limbii franceze care devenise lingua franca
– adică mijlocul general de comunicare – în Europa apuseană.
Un alt canal de penetraţie a influenţei franceze a fost, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, instituţia secretarilor francezi ai domnitorilor. Sub cuvânt că le trebuia în cancelaria lor un bun redactor în limba franceză, domnii fanarioţi au început să aibă pe lângă ei secretari propuşi de ambasadorul Franţei la Constantinopol, dintre care unii au fost oameni de distinsă
cultură, care au comunicat în Apus veşti despre ţările noastre; alţii au rămas în ţară şi s-au amestecat cu boierimea noastră. Unii au fost poate şi cei care au introdus francmasoneria la noi – fenomen despre care vom mai vorbi.
Războaiele austro-ruso-turce.
Un lucru, în sfârşit, nu trebuie uitat pentru a înţelege lunga tragedie reprezentată de veacul fanariot: acest regim a apărut guvernului turc ca o necesitate din cauza noului pericol pe care-l reprezenta pentru Imperiul Otoman subita agresivitate a puterilor creştine, în speţă Austria şi Rusia. Aduceţi-vă aminte: 1. pasul uriaş pe care-l fac Habsburgii între asediul Vienei în 1683, când însăşi capitala lor e în primejdie, şi pacea de la Karlowitz, când dobândesc Ungaria şi Transilvania; 2. tentativa lui Petru cel Mare, sprijinit de Dimitrie Cantemir, în 1711.
Or, în toată epoca fanariotă războaiele între aceste trei puteri s-au ţinut lanţ, de cele mai multe ori pe teritoriul ţării noastre, aducând
de fiecare dată convoiul lor de mizerii, fără să mai vorbim de rechiziţiile turceşti.
Iată un „calendar" succint al războaielor austro-ruso-turce după