pacea de la Karlowitz şi încercarea neizbutită a lui Petru cel Mare din 1711:
—1716-l718, război austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz (în sârbă Pozarevac). Turcii cedează banatul Timişoarei şi Oltenia. După ce au dobândit Banatul, care, ca toate fostele posesiuni otomane, era în mare parte depopulat, austriecii au purces la o intensă colonizare a ţinutului în special cu germani din regiunea Suabiei, apoi cu germanofoni din Lorena (după ce au trebuit să cedeze, în 1738, acest ducat Franţei – recte temporar socrului regelui Franţei, Stanistaw Leszczynski). Această
populaţie de limbă germană şi religie catolică a căpătat la noi denumirea generică de şvabi.
—1735-l739, război austro-ruso-turc. Ruşii înaintează în Ucraina către Marea Neagră; austriecii sunt mai puţin norocoşi, iar prin pacea de la Belgrad trebuie să restituie Oltenia Ţării Româneşti, în decursul a peste 20 de ani de ocupaţie, austriecii au introdus însă câteva reforme administrative, şi în orice caz ne-au lăsat recensământuri preţioase, pe care nu le aveam înainte, sub dominaţie turcă. Românii însă nu s-au împăcat bine cu stăpânirea austriacă – în afară de câţiva boieri „colaboraţionişti". A existat o temere de a fi despărţiţi de fraţii de dincolo de Olt, iar, în cercurile bisericeşti, o teamă de presiunea catolicismului – astfel încât pacea de la Belgrad, negociată pentru partea otomană de Ioan Vodă Mavrocordat, a fost bine primită.
— 1768-l774, război ruso-turc (deja pomenit în legătură cu moartea lui Constantin Mavrocordat). Pacea se încheie la Kuciuk-Kainardji. Ruşii înaintează până la Bug şi obţin libertatea de navigaţie în Marea Neagră, precum şi drept de intervenţie în treburile Principatelor române. Boierii români se folosesc de
împrejurare ca să înainteze rapoarte politice la Sankt-Petersburg, cu o serie de revendicări care sunt precursoarele programului politic al patrioţilor români din veacul următor: revenirea la vechile orânduieli ale ţării, domni pământeni etc.
„Răpirea"Bucovinei (1775). Pierdem prima oară Basarabia (1812) Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kainardji a avut şi o urmare neprevăzută şi dramatică: Austria, ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, a obţinut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porţiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a-i uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei în 1771, porţiune ce capătă de acum numele de Bucovina (pădure de fag, în limbile slave). Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica. A protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării, contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată". A fost în zadar. Nu chiar în zadar, căci marele vizir a trimis un capugiu care l-a sugrumat pe Grigore Vodă în palatul lui (1777).
Provincia Bucovina a fost bine administrată – ca toate ţinuturile guvernate de austrieci —, însă fiind prea puţin populată, administraţia a favorizat imigrarea rutenilor, deja prezenţi, dar în număr mic, astfel încât cu vremea ponderea populaţiei s-a schimbat în dauna românilor, cu atât mai mult cu cât tot pe acolo se va scurge, după 1830, marea migraţie evreiască din Galiţia şi Rusia.
Între 1787 şi 1792 are loc un nou război austro-ruso-turc.
Austriecii, care înaintaseră adânc în ţările noastre, s-au retras subit din cauza problemelor ivite în Occident o dată cu Revoluţia Franceză (pacea de la Şiştov, august 1791). Ruşii încheie la rândul lor pacea la Iaşi (ianuarie 1792). Atunci atinge pentru prima oară Rusia ţaristă graniţa Nistrului. Vedeţi deci că nu suntem dintotdeauna vecini cu ruşii. Am fost vecini cu rutenii şi, mai la răsărit, dincolo de stepe multă vreme pustii, cu cazacii, dar
ruşii moscoviţi abia după Petru cel Mare au început să se apropie de Marea Neagră, şi, în toate războaiele pe care le-am pomenit, de fiecare dată înaintează, ocupând ţinuturi odinioară dependente de tătarii din Crimeea sau chiar direct de turci (Ucraina apuseană).
Aşa ajung pe rând la Nipru, la Bug, iar acum, în 1792, la Nistru.
Ei ar fi vrut ca pasul următor să fie anexarea ambelor „Principate dunărene", cum ni se zice de-acum în cancelariile europene. Până
atunci, din cauza ambiţiilor rivale ale Austriei, ruşii nu se încumetau să râvnească şi la Muntenia. Dar iată că, o dată cu războaiele Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon, Austria e ţintuită la apus. Rusia profită de ocazie şi dezlănţuie un nou război cu turcii, ocupând ambele principate timp de şase ani (1806-l812). Negocierile de pace tărăgănează luni şi luni de zile –
în cele din urmă au loc la Bucureşti în hanul lui Manuc, de curând construit de un negustor armean, figură de mare aventurier. Acum ruşii se grăbesc, căci se vădeşte că Napoleon se pregăteşte să
atace Rusia. Anglia, care e sufletul rezistenţei antinapoleoniene, se străduieşte din răsputeri să-i aducă pe ruşi şi pe turci la masa negocierilor. Şi atunci asistăm la o incredibilă greşeală a diplomaţiei lui Napoleon: postul de ambasador al Franţei la Constantinopol e deocamdată vacant, iar noul ambasador desemnat călătoreşte ca un crai şi soseşte când pacea e semnată
(16/28 mai 1812)! Ruşii au renunţat la Muntenia, chiar şi la jumătatea apuseană a Moldovei, dar capătă Moldova dintre Prut şi Nistru, pe care o vor boteza Basarabia (nume purtat în Evul Mediu doar de extremitatea sudică a ţinutului). Şase săptămâni mai târziu, „Marea Armată" a lui Napoleon intră în Rusia – dar diviziile ruseşti, care făceau faţă armatelor turceşti de la Dunăre, sunt de-acum în drum spre Rusia şi vor participa, pe râul Berezina, la dezastrul armatei napoleoniene în retragere.
De aproape 200 de ani, istoricii, diplomaţii, oamenii politici îşi pun întrebarea: cum au putut face turcii o pace atât de păguboasă
cu numai câteva săptămâni înainte de atacul lui Napoleon contra
Rusiei? Bineînţeles, chestiunea s-a pus îndată şi la Constantinopol.
Şi s-a găsit pe loc un ţap ispăşitor în persoana marelui dragoman Dimitrie Moruzi, fiu de domn fanariot şi candidat la domnie, vinovat chipurile de a fi sfătuit încheierea păcii. Lucrul e poate adevărat. Ştim însă astăzi, prin publicarea unor documente din arhivele otomane, că guvernul turc a avut atunci în mână toate elementele pentru a cântări alternativa: însărcinatul cu afaceri al Franţei (locţiitorul ambasadorului) înmânase ministrului turc de externe o notă din partea guvernului napoleonian îndemnând stăruitor Poarta să nu încheie pacea, atacul împotriva Rusiei fiind iminent. Nota a fost îndelung discutată în Divan, cu sultanul, marele vizir, toţi „responsabilii", şi după matură chibzuinţă s-a luat hotărârea de a semna îndată pacea, o eventuală victorie a lui Napoleon apărând acelor guvernanţi turci, probabil pe drept cuvânt, ca reprezentând o mai mare primejdie pentru împărăţia turcă decât vecinătatea Rusiei.
Aşa a început drama Basarabiei, acum aproape 200 de ani. Să-i învinuim doar pe fanarioţi?
Sunt şi astăzi istorici care susţin că grupul de familii fanariote care vreme de sute de ani au uneltit în culisele puterii otomane –
plătind adesea cu capul ambiţia şi îndrăzneala lor – au urzit un complot „cu bătaie lungă", în care scopul era să sape în ascuns puterea otomană până ar fi fost în măsură să reconstituie, sub conducerea lor, o împărăţie creştină cu toate popoarele ortodoxe din regiune. Fapt e că grecii (toţi grecii, nu numai fanarioţii!), prea mândri de trecutul lor bizantin, au avut întotdeauna un complex de superioritate faţă de popoarele vecine, inclusiv, bineînţeles, românii, şi era deci firesc să nu ţină seama de interesele locale, regionale, deoarece numai ei (nu-i aşa?) erau chemaţi să conducă toate naţiunile ortodoxe. La perpetuarea acestei mentalităţi a mai contribuit şi faptul că, la puţin timp după
cucerirea Constantinopo-lului în 1453, sultanul Mehmet chemase
pe noul patriarh Ghenadie (care se opusese Uniunii de la Florenţa) şi-i încredinţase păstorirea tuturor creştinilor din fostul Imperiu Bizantin şi din Balcani, astfel încât, în mod paradoxal, Biserica de la Constantinopol a avut mai multă influenţă politică sub turci decât în perioada anterioară.
Popoarele creştine se revoltă împotriva turcilor. Eteria şi Tudor Vladimirescu (1821)
La începutul secolului XIX încep revolte de mai mare amploare printre popoarele creştine din Balcani. Imboldul a venit în parte de la Revoluţia Franceză, care trezise la mai toate popoarele setea de libertate şi adusese noţiunea de egalitate socială.
Primii care se răscoală sunt sârbii, minaţi pe rând de doi conducători ieşiţi din ţărănimea chiabură de crescători şi negustori de porci —^ căci ţara nu mai are nici aristocraţie feudală, pierită o dată cu căderea statului medieval (în afară de cei ce s-au turcit sau au fugit, dintre care mulţi la noi), deocamdată nici burghezie (care se va naşte în mare parte printr-o imigrare aromână). Primul, Gheorghe Petrovici, poreclit Karagheorghe (Gheorghe cel Negru), se proclamă principe al sârbilor în 1808, dar e învins şi în cele din urmă eliminat de un rival, Milos Obrenovici, mai diplomat şi mai şiret, care obţine în 1817 o cvasi-independenţă, el devenind un fel de paşă, adică ţara rămâne sub suzeranitate otomană, fără mari schimbări, plătind tribut, dar fără prezenţa trupelor turce. Milos capătă în faţa marilor puteri titlul de principe, Serbia peste care domneşte e însă departe de a-i cuprinde pe toţi sârbii. Milos duce, aparent, o viaţă de chiabur îmbogăţit; în realitate, ca şi paşalele cărora le succedă, cam confundă vistieria statului cu caseta lui particulară şi cumpără întinse moşii în Muntenia. Urmaşii lui vor da mai mulţi principi, apoi regi – dinastia Obrenovici, cu regine alese din boierimea română, Keşcu, Catargi – alternând cu descendenţii Karagheorghe viei, care în 1903 vor rămâne singuri, măcelărind tot neamul Obrenovici.
Mai importantă pentru urmările de la noi din ţară a fost revolta grecilor, care începe în 1821 concomitent în Grecia propriu-zisă şi la noi, în Principate. De ce? Din cauza domnilor fanarioţi şi chiar a unor boieri români care au crezut că, aliindu-se cu grecii, vor ajunge să aibă mai multă libertate în Ţara Românească şi în Moldova. Asistăm deci la o dublă acţiune împotriva turcilor: în Grecia propriu-zisă (condusă de un descendent din domnitori fanarioţi, Alexandru Mavrocordat, care a devenit celebru prin apărarea orăşelului Missolonghi) şi în ţările române (unde vine din Rusia alt fiu de domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti).
Nu numai dintre boierii români s-au înscris unii în această
„Eterie" grecească, dar şi din popor sau dintre moşneni, cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu. Tudor Vladimirescu este un personaj excepţional. Mai întâi, ca tânăr, s-a înrolat voluntar în armata rusă. în timpul războiului din 1806-l812, care se desfăşoară pe teritoriul ţărilor noastre, Tudor Vladimirescu, împreună cu alte mii de români din toate clasele sociale, luptă
alături de ruşi şi chiar capătă rangul de parucic, adică locotenent, cum s-ar spune astăzi, în armata rusă. El ştie deci cum se luptă, cum se folosesc armele moderne, tunurile ş. a. în. d.
După pacea de la Bucureşti din 1812 – catastrofală pentru Principate, după cum spuneam —, începe agitaţia şi la noi şi printre greci, şi ne punem problema cum să scăpăm de dominaţia turcă. Tudor Vladimirescu este printre cei care visează la o luptă
împotriva otomanilor, iar, atunci când izbucneşte revoluţia grecilor în 1821, se află alături de ei cu vreo opt mii de panduri, moşneni din Oltenia care, ca şi el, fie luptaseră alături de ruşi în război, fie se înrolaseră la noi în ţară. Pentru prima oară după mai multe generaţii, oamenii se înrolau ca să constituie o pază
împotriva incursiunilor unui fioros aventurier bosniac ajuns paşă
de Vidin, Pasvantoglu, care devastase în mai multe rânduri Oltenia şi chiar trecuse o dată Oltul, stârnind panică la Bucureşti.
(De pe vremea lui a rămas expresia populară: „Ca pe vremea lui Pasvante"!)
Tudor Vladimirescu porneşte din Oltenia spre Bucureşti, la îndemnul unor mari boieri favorabili Eteriei, ca Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, care l-au însărcinat să ridice „norodul".
Când se apropie însă de capitală, mai toţi boierii fug în Transilvania, la Braşov, de teama unei răscoale ţărăneşti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat, păstrează o ordine chiar brutală în armata lui, aşa încât pandurii sosesc la Bucureşti fără să fi provocat dezordini. La Bucureşti se întâlneşte Tudor Vladimirescu cu comandantul armatei greceşti care venea din Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din păcate, ei nu înţeleg războiul în acelaşi fel; Ipsilanti voia o mare Grecie, care să se întindă până în ţările noastre, pe când Tudor înţelegea să lupte numai pentru români. Şi aici se petrece altă dramă: Ipsilanti, care fusese aghiotant al ţarului, minţise într-un fel pe români afirmând că vor intra în război din nou şi ruşii. Dar iată că ţarul îl dezminte. De ce? Fiindcă puterile care-l învinseseră pe Napoleon în 1815, precum şi Franţa regală, formaseră ceea ce se numea Liga Sfântă, pentru a se apăra împotriva revoluţiilor. Ţarul nu mai îndrăzneşte să sprijine o revoluţie grecească, chiar dacă era îndreptată contra turcilor – ar fi însemnat să nu-şi respecte cuvântul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai în acel moment sunt întruniţi în Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotărî o intervenţie împotriva unei revoluţii la Napoli! Ţarul dezminte deci solemn că ar avea de gând să sprijine revolta grecilor. Vestea descumpăneşte grav pe toţi eteriştii. Tudor Vladimirescu îşi dă