Acelea care sunt vorbite,

Acelea care sunt gândite,

Şi acelea care sunt trăite.

Pentru că dacă sunt spuse numai cu gura,

Ele sunt ca stupul mort

Pe care albinele l-au părăsit

El nu mai dă miere.

Comuniunile sunt o punte

Între om şi îngeri

Şi întocmai ca o punte,

Ele nu pot fi construite decât numai cu răbdare,

Pentru că iată, chiar un pod peste un râu

Este făcut piatră cu piatră

Până ce se poate trece de pe un mal pe celălalt.

Comuniunile sunt în număr de patrusprezece,

După cum îngerii Tatălui Ceresc

Sunt şapte,

Şi îngerii Maicii Pământeşti

Sunt tot şapte.

Şi după cum rădăcinile pomului

Se afundă în pământ şi sunt hrănite,

Iar ramurile lor

Se întind ca nişte braţe spre ceruri,

Tot aşa omul, asemenea trunchiului copacului,

Cu rădăcinile sale se afundă

În sânul Maicii sale Pământeşti,

Iar sufletul său se înalţă

Către stelele strălucitoare ale Tatălui său Ceresc.

Iar rădăcinile Arborelui

Sunt îngerii Maicii Pământeşti

Iar ramurile lui,

Îngerii Tatălui Ceresc.

Şi acesta este Arborele Sfânt al Vieţii

Care se înalţă în Marea Eternităţii.

Prima Comuniune este cu

Îngerul Soarelui.

El vine în fiecare dimineaţă

Şi, asemenea unei logodnice, iese din camera sa,

Pentru a arunca lumina aurie asupra lumii.

O, tu nemuritor cursier, scânteietor de lumină

Înger al Soarelui!

Nu există căldură fără tine.

Nici foc,

Nici viaţă.

Frunzele verzi ale arborilor

Te venerează.

Prin tine, micul bob de grâu

Se metamorfozează în râuri de fire aurii

Unduind în bătaia vântului.

Prin tine înfloreşte floarea.