O minge de căldură cufundată
Într-o mare de întuneric.
Pentru că atunci când un om iubeşte,
Acea iubire se îndreaptă numai către
Propria distrugere
Dacă nu există mâini pentru îndeplinirea
De fapte bune
Şi nici minte pentru a ţese flăcările dorinţei
Într-o ţesătură de psalmi.
Inima singură
Este ca o tornadă în deşert,
Fără corp şi fără minte
Care o fac să cânte
Printre chiparoşi şi pini.
Iar mintea singură
Este un sul sacru
Care s-a uzat cu trecerea anilor
Şi trebuie distrus.
Adevărul şi frumuseţea cuvintelor sale
Sunt neschimbate
Dar ochii nu mai pot citi
Literele şterse
Şi se sfărâmă între degetele care îl ţin.
Aşa este mintea fără inimă
Pentru a exprima cuvinte,
Şi fără corp
Pentru a-şi îndeplini acţiunile sale.
La ce ar mai fi de folos înţelepciunea
Fără o inimă care s-o simtă
Şi fără o limbă care să-i dea grai?
Mintea singură
Este sterilă ca pântecul unei femei în vârstă,
Fără inimă şi fără corp
Pentru a-l umple de viaţă.
Pentru că iată, adevăr zic vouă,
Corpul, inima şi mintea,
Sunt ca un car, un cal şi un căruţaş.
Carul este corpul
Făurit pentru îndeplinirea voinţei
Tatălui Ceresc
