Pământul era plin de arbori uriaşi

Ale căror ramuri ajungeau deasupra norilor

Şi în care sălăşluiau Vechii noştri Părinţi

Care au umblat cu îngerii

Şi au trăit în Legea Sfântă.

În umbra ramurilor lor toţi oamenii trăiau în pace

Înţelepciunea şi cunoaşterea erau cu ei

Precum şi revelaţia Luminii Infinite.

Prin pădurile lor curgea Râul Etern,

Iar în centru se înălţa Arborele Vieţii,

Iar Acesta nu le era ascuns.

Ei mâncau la masa Maicii Pământeşti

Şi dormeau în braţele Tatălui Ceresc,

Şi au făcut un legământ etern cu Legea Sfântă.

Atunci, arborii erau fraţii oamenilor

Şi viaţa lor era îndelungată

Tot atât cât cea a Râului Etern

Care curgea fără încetare

Din Izvorul Necunoscut.

Acum deşertul acoperă pământul cu nisip arzător,

Arborii uriaşi sunt praf şi cenuşă,

Iar râul larg – o grămadă de mâl.

Deoarece legământul sacru cu Creatorul

A fost încălcat de Fiii Oamenilor,

Ei au fost izgoniţi din casele lor din arbori.

Acum drumul ducând la Arborele Vieţii

Este ascuns ochilor oamenilor

Şi tristeţea umple cerul

Unde cândva se înălţau ramurile semeţe.

Acum în deşertul arzător

Vin Copiii Luminii

Să lucreze în Grădina Fraternităţii.

Sămânţa pe care ei o plantează în pământul sterp

Va deveni o pădure puternică,

Iar arborii se vor înmulţi

Şi-şi vor întinde ramurile lor verzi

Până ce pământul va fi acoperit din nou.

Întreg pământul va fi o grădină

Şi copacii înalţi vor acoperi pământul.

În acea zi Copiii Luminii vor cânta un nou cântec:

Fratele meu, Arbore,

Lasă-mă să nu mă ascund de tine,

Ci să împărtăşim împreună respiraţia vieţii,

Pe care ne-a dat-o Maica Pământească!

Mai frumos decât cea mai fină bijuterie

A artei covoarelor

Este covorul de frunze verzi sub piciorul meu gol.

Mai maiestuos decât baldachinul de mătase

Al unui negustor bogat

Este coloritul ramurilor deasupra capului meu