După care Ștefan porunci să se ridice biserica Sfîntului Dimitrie. Apoi se cunună cu domnița Maria, fata lui Radu-vodă, iar pe muma ei Voichița o trămise îndărăt cu mare cinste la Radu-vodă. În acea zi împărți daruri mari pe la cei mai viteji ostași, răsplătindu-i pentru osîrdia lor și înălțîndu-i pe mulți din popor la rangul de boieri.
Tot atunci se înfățișară și solii veniți. Mateiaș, craiul ungurilor, voia să dezlipească pe Ștefan de prietenia ce legase cu Cazimir, craiul leșilor. El îi făgăduia marea cu sarea și ajutoruri însemnate împotriva turcilor. Dară Ștefan nu se înduplecă a-și călca cuvîntul.
Cazimir craiul, iarăși, temîndu-se să nu se împrietenească cu Mateiaș, îl invită prin soli ca să facă din nou jurămînt de prietenie. Se întristă Ștefan in sufletul său cînd văzu bicisnicia acestor domnitori. El știa că turcul îi spune verde în față că voia să-i ia țara să o robească. Acești domni, ce se ziceau creștini, umblau cu șotia. În sfaturile lor domnea viclenia. Vorbele lor nu plăteau nici două cepe degerate. Erau talere cu două fețe. Ei făgăduiau ajutoruri, și cînd colo, la nevoie, te miră cu ce ciurucuri de oștire veneau să zică că se țin de cuvînt.
Veseliile ținură mai multe zile la curtea lui vodă și în toată țara. Iară Ștefan dete drumul de la robie unui fiu de pașă, și trămise soli la Țarigrad cu plîngere împotriva turcilor, care tot dau năvală în țară și jecmănesc. Și scrise carte în care zicea că anul trecut o samă de haidamaci turci veniseră să prade țara, fără știrea stăpînului lor, padișahul, negreșit. Că el, Ștefan, le-a dat o bruftuială de-or pomeni-o și pe cealaltă lume. Că n-a putut să-i istovească pe toți. Se ruga deci, ca pe puținii ce au izbutit să treacă Dunărea, să-i trămită ca să-i pedepsească precum li se cade Turbă sultanul de mînie, intrînd toți dracii într-însul, cînd ceti cartea. Nu-i era lui destul durerea că pierduse atît amar de oaste? Nu-i era lui destul că nu putea mistui rușinea ce pățise? Mai trebuia să și rîză de dînsul?
Sultanul aruncă la închisoare pe soli. Apoi, luîndu-și sama, le dete [drumul], sa se întoarcă pe jos acasă. Atunci trămise o flotă spre Crîm care cuprinse Caffa prin înșelăciune, și ucise pe toți neguțătorii creștini de acolo; arse și toate corăbiile moldovenești de pe Marea Neagră, ce se aflau în preajmă.
După luarea cetății, corăbiile genovezilor căzură și ele în puterea turcilor. Una din aceste corăbii, ce era încărcată cu tot felul de bogății răpite, avea 122 de tineri creștini. Pe aceștia îi ducea la Țarigrad ca să-i turcească. Cînd fură în. mijlocul mării se ridică o furtună și corabia aceasta se rătăci de celelalte. Atunci și corăbierii se răsculară,uciseră pe toți turcii din ea și se îndreptară spre Chilia, unde ajungînd, se închinară lui Ștefan. Acesta, temîndu-se să nu fie niscai iscoade de la protivnici, puse mîna pe genovezi și-i robi. Apoi îi dete în dar pe la boierii săi cei mai credincioși din Suceava. Iară cînd fu cu venireaturcilor din anul următor, acești genovezi se pribegiră de năvala cea groaznică ce făcură turcii și de bejenia sucevenilor, și fugiră în țara leșească, scăpînd cu fața curată. De aici se întoarseră în țara lor.
Apoi turcii înconjurară cetatea Ackermanul care li se supuse. Totuși turcii puseră de o dărîmă pînă la pămînt. Ștefan purcese cu puțină oaste ce avea la îndemînă, cuprinse din nou cetatea și trecu prin ascuțitul săbiei toată suflarea turcească ce găsi acolo.
Auzind și de acestea, sultanul Mohamet unde bolovăni niște ochi ca de năbădăios, și răcni ca un turbat:
— Toată oastea împărăției mele să se puie în mișcare, să meargă să smerească neomenirea acelor ghiauri; iară pe Ștefan acela, tîlharul, să mi-l aduceți cu nepus în masă, viu sau mort.
Ștefan începu și el a se găti de război. Și deci fiind încunoștințat de pregătirile cele uriașe ale turcilor, trămise cărți la Cazimir și la Mateiaș, craii. Le spune ce au de gînd turcii să-i facă și le aducea aminte legătura ce aveau între dînșii de a se ajutora la vreme de nevoie.
Cazimir își ceru iertăciune că nu poate, dară zicea că a trămis la sultanul un sol de pace. Vorbă să fie, că tîrgul se face. Mateiaș craiul zise că și el avea să-și apere marginile țării sale de turci. După care Ștefan își întocmi oastea sa cum putu și aștepta.
Într-acestea turcii așezau cinci poduri peste Dunăre. Totdeodată veni veste lui Ștefan că 30.000 de tătari au năvălit despre Marea-Neagră, cuprinzînd țara pînă la orașul Ștefănești și robind pînă la 15.000 de suflete, femei și copii de-ai răzeșilor. Ștefan găsi cu cale să răpuie mai întîi pe tătari. Și așa zbură înaintea tătarilor. Nu departe de Nistru îi întîlni și începu a le da pe foi și a-i freca la trei coaste. Trei zile ținu această bătălie. Tătarii în cele din urmă o rupseră de-a fuga. Așa fugă nu s-a mai văzut pînă atunci. Dau unii peste alții ca orbii; se împingeau unii pe alții, se împingeau, se ciocneau, lepădară armele și săgețile, șelele de pe cai și vestmintele, ca să fie mai ușori de fugă și veneau valvîrtej oamenii și caii pînă ce cădeau unul peste altul în Nistru de se înecau.
Ștefan le luă din mînă pe cei robiți și-i trămise pe la casele lor, dăruindu-i cu ce apucase de la tătari. Mai mult de jumătate pieriră din tătari în această luptă. Apoi ca un fulger se răpezi la Dunăre. În zadar încercară boierii să oprească trecerea turcilor. Puse tunurile într-înșii, lovindu-le vasele. Curgeau săgețile și gloanțele asupra lor. Dară păgînime era cîtă frunză și iarbă. Sultanul însuși era cu dînșii. Dacă văzu că nu poate să-i dovedească, Ștefan se trase prin păduri în calea turcilor. Ținîndu-se la pîndă, oastea lui Ștefan ieșea cînd le venea bine și da turcilor cîte o hărțuială bună. Astfel făcu Ștefan mai multe zile, pînă ce le omorî ca la 30-000 de ciutaci. Văzînd sultanul primejdia în care se afla, porunci de se despărți oastea în cete foarte mari, care se săvîrșiră asupra țării, cu gînd ca să înconjoare pe Ștefan.
Acesta mai trămise încă o dată la Cazimir craiul un sol ca să-l roage a-l ajutora cu 12.000 de ostași. Dară fu de surda.
Ștefan-vodă adună la sfat pe toți boierii cei mai bătrîni și mai cercați în războaie, și-i întrebă: „bate-se-vor la cîmp deschis, sau din ascunsurile pădurilor?“ Aceștia răspunseră că deoarece turcii sunt atît de mulți și deoarece însuși sultanul este cu dînșii, să se bată din păduri, ca să nu rămîie învinși. Plăcu lui Ștefan planul. Și trăgîndu-se pînă la Valea Albă, unde își așeză tabăra, puse de arse din fața pămîntului orașele pe unde aveau a trece turcii. Aceste orașe fură: Vasluiul, Iașii, Bacăul, Romanul și Baia. Pe toți locuitorii acestor orașe, pe ai tîrgurilor și satelor cu toate averile lor, îi trase cu dînsul în munți. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie.
Valea Albă se afla la poalele unor munți foarte păduroși. Sub acești munți curgea un pîrîiaș. Ștefan tăbărî dincolo de acest rîuleț în niște păduri dese ca peria. Așa că avea în spate dealurile și munții, iară dinaintea sa pîrîiașul.
În sara de 25 iulie 1476 văzu Ștefan pe coasta dimpotrivă unde se sfîrșea întinderea văii de dinaintea lui ridicîndu-se nori de pulbere. El se bucură oarecum crezînd că-i vine ajutorul cerut de la Cazimir craiul; dară aș! unde este vorba aceea? […]
Trămise deci o ceată de călărași cu cai iuți, ca văzînd ceea ce era acea pulbere, să se întoarcă curînd să-i spuie. Călărașii alergară într-un suflet și, întorcîndu-se, spuseră domnului lor că se apropie turcii. Ștefan porunci a se trage străjile mai spre tabără. Turcii ajunseră înde sară, stătuți și de greutatea drumului și de aceea că nu găseau cu înlesnire cele spre ale hranei și de boalele ce se încinsese printre dînșii, și căzură ca lăcusta pe holde. Ei cătară a se odihni. A doua zi de dimineață valea era cotropită de mulțimea turcilor. Ei începură a se mișca trîmbe, trîmbe, ca valurile unei mări, gata a înghiți oastea cea mică a lui Ștefan.
Turcii înaintară ca puzderia și trecură pîrîiașul. Înaintea lor un șirag des de ieniceri cu săbiile în dinți, călări pe cai arăpești, apucară drumul prin strîmtori. Ștefan-vcdă poruncește călăreților a descălica și a se înșirui cu sînețele la mînă, de-a lungul drumului printre copaci. La fiecare descărcătură, uliți, uliți făcea printre păgîni! Nu era descărcătură care să nu culce la pămînt cite un ciutac. Săgețile și cartice de la tunuri îi înjumătățiră. Altă nevoie acum.
Mulțimea de leșuri turcești, de cai și de sfărîmături de arme și altele, închise calea turcilor. Spaima intră pînă la oase în ceata ienicerilor. Fruntea lor prinse a întoarce caii și a da dosul. Aceștia se încîlciră și se încăibărară între dînșii. Unii dau să fugă, alții îi opreau și-i împiedecau. Tunurile lui Ștefan îi zdrumicau și-i trimiteau la raiul lor (cu pătura în cap). Răsunetul tunurilor, zăngănitul săbiilor și al sulițelor, pocnetul sănețelor, sunetul buciumelor, șuieratul săgeților, nechezatul cailor adăugau zgomotul în bungetul cela de păduri și părea că iadul a ieșit pe pămînt. Turcii și caii lor se mai speriară o toană. Atunci ieșiră moldovenii de printre copaci, și căzînd asupra lor cu moarte li omorîră.
Turcii ieșiră din strimtoare și cătară a fugi. Cei din urmă îi împingeau înainte. Aici se iscă o măcelărire între dînșii.
În zadar Mahomet, aga din Trapezunta, îi îndemna în numele sultanului a păși înainte, în deșert căpeteniile lovesc pe ieniceri cu iataganele să înainteze; ei nu dau ascultare la cuvintele mai-marilor lor și nu voiră să mai meargă înainte.
Sultanul, carele era mai în urmă, văzînd că fuga are să fie obștească, se răpede singur ca o săgeată, cu calul său cel iute printre trîmbele de ieniceri, și-i roagă și le poruncește să nu-l dea de rușine; ei se întorc, dară îndoiala le stăpînise inima. Se băteau în dorul lelii, cum se zice. Ștefan-vodă văzu toate acestea, și mușcîndu-l șarpele de inimă, se răpede și el cu ai săi, ies din desișurile pădurilor și se aruncă asupra necredincioșilor cu sabia goală în mînă, și taie patru, patrusprezece taie deodată. Strică rînduri, sfarmă cote (sic!), calcă în picioare pe cei mai țanțoși, și împinge pe turci dincolo de pîrîiaș. Sultanul tremură. Ștefan zîmbește. Și în dîrdăra luptei nu bagă de seamă că se depărtează de păduri și că spatele puținilor săi nu mai sunt apărate.
Pe cînd turcii erau gata a-și arăta spatele, alte oștiri odihnite le vine în ajutor. Ștefan, care se luptase toată ziua, nu mai avea de unde să-i vie ajutor decît doară de la Dumnezeu.
Prins între două focuri, el cătă a se trage cu oastea din luptă în bună regulă. Dară îi fu cu neputință. Pierderea ce se făcea oastei o înspăimîntă. Cădeau bieții moldoveni ca snopii. Oastea începu să dosească. Ștefan, cu sabia goală în mînă, striga la ai săi cît îi lua gura, să nu-și piardă cumpătul, dară nu-l mai auzea nimeni. Șiruri, șiruri cădeau fulgerați de armele păgînilor. Calul lui Ștefan fu omorît sub dînsul. Dacă văzură și văzură boierii unde are să ajungă, tîrîră cu sila pe Ștefan cătră pădure, asupra căruia un roi de spurcați se năpustiseră. Și abia, abia putură să-și scape domnul de o moarte care era mai mult decît sigură. Ostașii din care mai rămăsese încă ca 12.000 de oameni, se risipiră care și pe unde putură. Iară Ștefan numai cu cîțiva credincioși apucă calea munților și răzbi tocmai la Cetatea Neamțului, unde era muma cu doamna lui, și cu mitropolitul Teoctist, așteptîndu-se să auză de izbîndă domnului lor. Era miezul nopții. El ceru să-i deschidă poarta. Doamna mumă se împotrivi. Ea îi zise:
— Pasărea în cuibul său moare. Pentru întîia oară aduci rușinea, fiule, pe capul meu cel albit. Au doară uitat-ai că porți nume de viteaz? Întoarce-te la oaste și gonește pe păgîn. Aici nu vei intra decît mort, sau biruitor.
Ștefan porni. Urcînd el orhăind prin văgăuni de munți și colți de piatră, merse la coliba unui sihastru, anume Daniil, și bătu la ușe, zicînd:
— Ștefan-vodă cere să-i deschizi.
Sihastrul răspunse:
— Ștefan-vodă să stea afară pînă îmi voi săvîrși rugăciunea.
După ce intră, Ștefan îi spuse cum a fost înfrînt de turci și ceru sfat de la dînsul: „închina-va țara turcului, și să-i plătească haraci pe an ca s-o scape de robie, au ba?”
Pustnicul îi răspunse:
— N-a sosit încă timpul de a închina țara la turci. Pînă cînd moldovanul va mai putea să miște dintr-un deget, nu trebuie să-și piarză credința în Dumnezeu. Întoarce-te, adună-ți oastea cea risipită, și mergi asupra păgînului, căci îl vei învinge. După aceasta să zidești o monăstire pe numele Sfîntului George.
Între aceste turcii înaintară și împrejurară Suceava cui sultanul în capul lor, care aducea pe fiul unui Petru-vodă ca să-l puie domn. Ce făcură, ce drese, dar loviră în sec, căci cetatea sta pe loc. Răspîndindu-se însă zgomotul că Vlad Țepeș vine în ajutorul lui Ștefan, sultanul crezu că este mai cuminte să se tragă de acolo, spre a fi mai la adăpost și dete porunci a se aduna cetele ce se răzlețiseră după jafuri.
Ștefan, după ce-și adună și el ce bruma oaste îi mai rămase, trecu în țara leșească și adună și de acolo cîți năimiți putu, apoi se întoarse și se întrolocă cu oastea sa, pe care o întocmi.
Auzind sultanul de una ca aceasta, și văzîndu-și și planurile stricate de a pune un alt domn în locul lui Ștefan, nu se mai simți în putere a da piept cu acesta. Ciuma, foametea și războiul îi împuținaseră foarte oastea. Dete poruncă a se întoarce pe unde au venit, părăsind țara, fără să-și fi văzut visul cu ochii. Și atît de repede se trăgea, încît mai semăna a fugă. Ștefan, cum simți că se retrag turcii, îi luă de scurt din urmă și căzînd asupra lor cu oastea sa ca niște lupi flămînzi în turma de oi, îi chisăgea și-i ciocărtea ca pe castraveți. Îi luă în goană și-i burduși în bătăi pînă ce trecură Dunărea, cîți mai rămase cu viață. Spun c-ar fi căzut în mîinile lui Ștefan însuși cortul sultanului.
După aceasta puse de adună trupurile celor căzuți la Valea Albă. Și multe mai erau! Le îngropă, făcînd o movilă mare, și puse de zidi monastirea Sfîntului George, întru aducerea aminte a celor răposați și dete nume locului de Războieni.
Iară Mateiaș craiul ungurilor scrise carte la Papa Sixt IV, lăudîndu-se că el a făcut această izbîndă, și totdeodată se jăluia că s-a stins cu cheltuielile. Atunci Papa îi trimise ajutor o sută de mii de galbeni, pe care craiul îi primi cu lăcomie. Lui Ștefan nu-i era atît pentru viclenia ce întrebuință, primind banii, ci ii era ciuda mai mare cum de cutezase să zică că țara Moldovii ținea de dînsul.
Tare în credința către Dumnezeu, și disprețuind poftele cele nesățioase ale vecinilor, Ștefan nu mai scrise nimărui de astădată nimic. El știa că degeaba bate toba la urechile surdului. Cei orbiți de patima măririi și a certurilor pe coprinderi nu mai văd nimic înaintea ochilor din cele ce ar fi cu dreptul.
Totuși faptele cele strălucite ale lui Ștefan nu putură sta sub oboroc. Episcopul papistaș de la curtea lui vodă, care avea loc în divanul domnesc, făcu să ajungă la urechile Papei izbînzile cele mari ale lui Ștefan-vodă cel viteaz, împotriva păgînilor. Pe lîngă acestea el scrise Papei cum acest mare domn nu prigonește pe creștinii ce nu ascultă de patriarhul de la Țarigrad, și cum însuși lui îi dă mare cinste.
