Atunci Papa se căi că s-a prea grăbit a trimite ajutorul bănesc craiului Mateiaș, dară n-avu ce-și face capului, știind că ce intră în gura lupului nu se mai scoate. Scrise deci carte lui Ștefan-vodă cel Mare, în care între altele îi zicea: „Izbînzile tale cele înțelepte împotriva necredincioșilor turci, vrăjmașii tuturor creștinilor, au adus atîta mărire numelui tău, încît umblă din gură în gură și toate inimile îl slăvesc“.
Ștefan-vodă, după ce se despărți de fiica lui Radu și o trămise la tatu-său, intră în Țara Românească, și astfel încoclețind pe Radu, acesta o luă la sănătoasă, răzbind în Brașov. Sașii îl prinseră și-l dădură în mîna lui Ștefan, carele puse de-i reteză capul. Apoi Vlad Țepeș, ce fu liberat de la închisoarea din Buda, se urcă de-a doua oară în scaunul domnesc la 1476.
După atîtea bogate primejdii, Ștefan-vodă se puse cu toate puterile intru a vindeca ranele țării sale. Făcu tot. felul de îmbunătățiri și întări din nou cetățile Chilia și Cetatea Albă. Apoi se bucură oleacă de binefacerile păcii. Laudele pentru Ștefan-vodă cel mare zburau din țară în țară. Se zicea de dînsul că:
„El, cel ce a cutezat a se înarma și a se măsura înfricoșatului Mahomet II, și cu strălucitele biruințe ce a purtat asupra preamarei la număr oaste turcească, și-a înscris numele său în istoria celor mai rari viteji. Bărbat în primejdie, mare la suflet în nenorociri și smerit în norocire, pe care o vedea orînduită de la Dumnezeu, ocrotitorul virtuții, Ștefan este mirarea stăpînitorilor și popoarelor, cu mici mijloace făptuind mărime. Auzind și venețienii de izbînzile lui Ștefan cel Mare, precum și de vicleniile prietenilor de Ieși și unguri se temură ca nu moldovenii, sătui de atîtea neajunsuri din partea creștinilor, să se împace cu turcii. Trimiseră deci lui Ștefan un mic dar de zece mii de galbeni, și-l îndemnară de a nu slăbi pe turci, ci de a le da pururea pe foi, cum știa el.
Și dacă cîteodată leșii sau ungurii dădeau cîte o mînă de ajutor lui Ștefan, ei o făceau de frica venețienilor, care totdeauna îi îndemnau la unire în cugete și la frăție cu Ștefan.
În acest timp de pace, inima lui Ștefan fu groaznic amărîtă pentru pierderea celor doi fii ai săi, Bogdan și Petru. El la 1482 căsători pe fiica sa Elena după Ivan cel tînăr, feciorul vestitului țar al Moscovei, Ivan III.
V
Cînd era cursul anilor 1481 muri Mahomet II. în scaunul împărăției turcești se urcă Baiazet II. Acesta spuse că prima lui izbîndă va fi cuprinderea Moldovei. Ridică o oaste îngrozitoare și o porni asupra Moldovei cu 450 de corăbii. Trimise carte și la hanul tătarilor ca să vie și el în ajutor cu oastea sa. Și trecîrd Dunărea la 1484 martie în 15, împresură mai întîi Chilia, pe care o apărau pîrcălabii Ivașcu și Maxim. Turcii izbutiră a o lua, la 14 iulie, după ce pierdură o sumă de mii din ai lor. Apoi se năpustiră asupra cetății Ackerman, pe care o apărau pîrcălabii Gherman și Ioan. Mult se mai împotriviră și aceștia înfricoșatei puteri a turcilor. Însă biruiți mai mult de foame, decît de frica luptei, cetățenii închinară cetatea turcilor, după ce aceștia le făgăduiră a le cruța viața. Și la 6 august intrară în cetate. Dară turcii nu se ținură de cuvînt.
După aceasta turcii, răzlețindu-se în țară, duceau cu dînșii focul, prada și sabia. Pe oriunde treceau, pustiirea rămînea în urma lor. Ștefan nu se incumase a se lupta la cîmp deschis. Se trase iarăși la munți, de unde da turcilor neîncetate și aprigi hărțuieli. Lui Ștefan i se topea inima de ciudă cînd vedea că nici unul din vecinii săi, craii și domnii creștini, nu ersu mai de Doamne-ajută, ci toți erau de cei loviți cu leuca. Din gură toți îi ziceau „frate-meu“, iară de la inimă, fac și otravă. Totuși trimise după ajutor și la leși și la unguri, cu gînd că pînă in cele din urmă vor cunoaște și dînșii că turcii nu vor să mi-i crească, ci să mi-i prăpădească. Mateiaș ridică din umeri la un astfel de auz și răspunse că el avea de lucru cu nemții. Iară leșii, gui-ne-gui, o ținea într-una ca să vie Ștefan să mi se închine craiului lor și să-l cunoască pre el de stăpîn. Văzuseră ei că ajunsese apa la gura bietului Ștefan.
Acesta, ca unul ce nu-și înclinase fruntea înaintea turcului ce îngrozise lumea, se înduplecă a se face frate cu dracul pînă va trece puntea. El hotărî a mulțămi pofta cea nesățioasă a leahului, numai să dobîndească ajutor ca să smerească puterea Lunei ce venea să zdrobească Crucea.
Plecă dar in țara leșească, la 1485. Cazimir craiul venise în fruntea a 20.000 de nobili și slujitori la Cealomia, unde și tăbărîse. Ștefan se duse de-l întîlni în tabără, sub un cort mare așezat în mijlocul ei. Viclenia leahului într-această împrejurare a întrecut tot ce o minte omenească poate născoci. Și la 15 septembrie, pe cînd Ștefan, acolo în cort săvîrșea închinăciunea cerută, numai în fața craiului, după cum se înțeleseseră, deodată sferile se slăbiră, perdelele de jur împrejurul cortului căzură, căci erau puse cu astfel de meșteșug, și se pomeni în vederea tuturor. Rușinea ce păți Ștefan, cînd văzu viclenia leahului, nu se poate spune. Se roși pînă în albul ochilor. Înghiți la noduri și lăsă să treacă cum o trece și clătirile acestei restriște. El știa că Dumnezeu, cel ce stricatele drege, slabele întărește și deznădăjduirile omenești în bună nădejde și ființă le aduce, cunoscînd nevinovăția și curățenia cugetelor sale, îi va ajuta să-și spele o rușine ce cu atîta mîrșăvie căzuse pe capul său. […]
Mult se amărî Ștefan de această faptă a lui Cazimir, și puse de gînd că odată, odată, are să-i arate lui ce supus dobîndise. Cu acest ajutor neînsemnat și cu ai săi, Marele Ștefan călcă sub picioare pe tot vrăjmașul și pizmașul; năbuși rezmirița unor boieri ce se ridicaseră împotriva lui, în timpul cît lipsi din țară, și dete și turcilor un frecuș de le merse fulgii. Nu se bizui însă a-i scoate și din cetățile Chilia și Ackermanul, unde se întăriseră foarte păgînii.
Mateiaș craiul, cel ce nu voise a ajutora pe Ștefan cînd îi ceruse oaste, acum se supără pentru ce Ștefan să se închine lui Cazimir și nu lui. Adică de ce să nu se bage slugă la dîrloagă. Trimise deci pe Hraiot, carele scăpase la dînsul de mînile lui Ștefan, cu oaste ca să-l dea jos de pe scaun.
Hraiot, știind pe Ștefan dus cu oastea în goana turcilor, voi a năvăli în țară pe sub ascuns ca hoții și s-o prade. Aflînd de această nelegiuită voință, un român ce era pribeag la unguri, încalecă calul, și în vipia gătelei lor, scapă din tabără și fuge, și fuge toată noaptea pînă ce la răsăritul soarelui ajunge la Roman. De abia apucă să zică pîrcălabului: „Vin ungurii“, și cade leșinat; iară calul plezni acolo pe loc de goana ce-i dase.
Cind auzi pîrcălabul de pacostea ce are să cadă pe capul lor, trimise în pripă veste pe [la] toți boiernașii ca să se adune cu toți oamenii de oaste ce se vor mai găsi, cu vecinii și cu slujbașii lor. Ridică și satele mărginașe cu securi, topoare, coase și toți, cu mic cu mare, se scoală să vie în apărarea țărei. Totodată trimite și o ștafetă lui Ștefan-vodă, spunîndu-i cele ce aveau să se întîmple. Apoi strînse călărașii și parte din tîrgoveți, înarmați cu arcuri și săgeți, cu săbii și cu suliți, și ieșind afară din tîrg, așteptă pe vrăjmaș. După ce intră în țară, Hraiot nu se putea dumeri cum de, cu cit înaintează, cu atîta pustiul întîlnește. Și dînd peste un bătrîn gîrbov îl întrebă și-i poruncește să-i spuie pricina acestei goliciuni de țară. Moșneagul fără frică, carele nu știa să-și poleiască cuvintele, ci spunea pe șleau românește tot ce știa, îi răspunse:
— Și mai întrebi încă? Hoț turbat și fără de lege! Pricina, vezi bine, tu ești. Tu, care vii cu cete de tîlhari să aduci jalea și pîrjolul în locașul unor locuitori pașnici. N-avea grijă, curînd ai să te întîlnești cu dînșii și ai să le papi papara.
— Să se spînzure! Să se taie! Să se tragă în țeapă! Să se tragă în țeapă! Să se frigă pe frigare! strigară deodată catanele și husarii și haiducii.
Dară Hraiot porunci să-i dea drumul. Ostașii se supuseră. Și mergînd mai-nainte, dete peste oastea moldovenească. Puțină era la număr, dară numai spirit și inimă. Era frumos de văzut această oștire: boiernașii care erau toți călări, fiecare din ei era îmbrăcat cu țoale luate în război de pe la vrăjmași. Unii aveau cîte un sireap de armăsar ager, cu harșea muiată numai în fir, de la vrun turc mare cu care se loviseră și-l biruiseră. Alții, cîte un cal de Don căzăcesc, de la vrun tătar, cu frînele, chingile, șeaua ferecate cu argint de la vrun leah. Unii erau îmbrăcați cu cîte o dulami roșie muiată numai în fir; alții cu haine aurite, și alții cu cite un cipchen verde îmblănit numai cu samur; iară alții cu arcuri și căciuli tătărești. Cea mai mare parte era cu cușme țurcănești. Toate acestea erau semne de biruință asupra vrăjmașilor ce încălcau țara din cînd în cînd.
De abia văzu oastea ungurului venind spre ei, și deodată pîrcălabul carele era în capul moldovenilor, porunci să bată din tobe, să sune din buciume și din surle, și se năpustesc asupra ungurilor strigînd:
— Dați de tot, copii! Nu vă lăsați!
Și unde se încinse o luptă și o măcelărie, de să te ferească Dumnezeu! Dau ungurii, catanele și husarii nemiluit. Însă dădeau și românii, de le scăpărau ochii vrăjmașilor. Mai cu samă țăranii cu coasele și cu securile dau orbiș, nu se mai uitau unde loveau. Și multă pagubă și stricăciune mai făcură oștirii protivnice.
Ungurenii o băgaseră pe mînecă. Începuseră a se da îndărăt și se găteau a o lua la sănătoasa, cînd iată că le vine în ajutor mai multe cete de ale lor. Românii se îndîrjiseră grozav. Dară oastea protivnică se însuflețește și se încleștează la o luptă de cum nu s-a mai văzut. Grăbi Ștefan domnul pasul cînd auzi că lupta s-a început, și cu o a treia parte din oastea sa, tot oameni aleși pe sprînceană, știi colea, hărșiți la necazuri, veni toată noaptea.
A doua zi la amiază, 6 martie 1486, iată că sosi și el la fața locului. Pe lîngă Ștefan erau și cîțiva din căpitanii cei mai viteji: vornicul Boldur, spătarul Clănău, paharnicul Costea, hatmanul Arbore și alții.
Tocmai cînd ungurii dovediseră pe moldoveni și umblau să ieie în goană pe puținii ce mai rămăsese, iată și Ștefan se arată cu ai săi, și năpustindu-se asupra vrăjmașului, taie în dreapta, taie în stînga, pînă ce ajunge la Hraiot. Atunci și ungurii se înglodesc toți cu totul unde era marele Ștefan ca pe dînsul să-l răpuie. Și cît pe ce era să puie mîna pe dînsul, fiindcă un glonț lovise calul lui Ștefan, care îndată căzuse mort. Aceasta văzînd-o, vrăjmașii dau năvală să apuce pe domnul moldovenilor. Dară copiii din casă și aprozii se făcură zid împrejurul lui Ștefan-vodă, și dădeau de moarte. În deșert husarii, în deșert haiducii se grămădesc ca fiarele sălbatice să spargă zidul. Cel ce cuteza să se apropie rămînea mort pe loc. Ștefan-vodă se scoală și cere alt cal. Purice-Aprcdul, descălecînd, duce calul de frîu la vodă. Ștefan fiind de stat mic, Purice îi zise:
— Mă voi face un moșinoi pe care să te sui spre a putea încăleca; îndată se și puse pe brînci la picioarele lui vodă.
Acesta, după ce încălecă, se întoarse și-i zise:
— Să știi că dacă ne va ajuta Dumnezeu să scăpăm cu față curată din această nevoie, am să te fac Movilă!
De abia se urcă Ștefan pe cal și începu a da porunci, că ungurii păliră. Și, repezindu-se din nou asupra vrăjmașului, îi culcă la pămînt precum seceră coasa morții. Atunci să te ții, pîrleo! Unde o luară, nene, la fugă, de le sfîrîia călcîiele. Iară moldovenii îi gonea și-i tăia fără cruțare. Și mulți oameni mai pieriră aici din ai ungurilor. În goană aprodul Purice puse mîna pe Hraiot și-i reteză capul, și înfigîndu-l în suliță, vine cu el la Ștefan, pe care îl găsi mîhnit. El aflase că pîrcălabul murise de multele răni ce dobîndise în luptă.
Ungurii umplură dealurile și cimpiile; iară cei ce mai rămaseră căzură robi. După săvîrșirea luptei, Ștefan descălecă și plecind cu toții genunchii la pămînt, aduseră Domnului mulțămire pentru biruința ce le dete. Și poruncind a se aduna toți morții, făcu deasupra lor o movilă.
A doua zi de dimineață toată oastea sosi în Roman cu pas lin. Ștefan domnul o aștepta dinaintea bisericei. După săvîrșirea sfintei slujbe, vodă, în mijlocul căpitanilor și mai-marilor oastei, chemă pe pîrcălăbeasa și-i zise:
— Soțul tău, jupîneasă, a murit pe cîmpul de bătaie ca un viteaz. Mai bine aș fi voit să pierd un ținut întreg, decît un astfel de om credincios. Dară așa a voit Dumnezeu, fie lăudat numele său! De aci înainte tu vei avea trai din visteria țării. De fiica ta încă voi îngriji.
Apoi chemînd pe Purice aprodul, îl lăudă pentru voinicia ce a arătat în război și sfîrși zicîndu-i:
— De azi încolo Movilă te vei numi, ca să rămîie numele tău de pomenire. Pentru calul ce mi-ai dat ieri împrumut, îți dau cinci moșii cu sate în ținutul Soroca. Și ca să trăiești fericit, eu iți zic să iei de nevastă pe fata pîrcălabului. Pentru aceasta te și înalț la rangul de vel-armaș.
Cînd să se mai odihnească și bieții moldoveni de atîtea lupte, află marele Ștefan că și sultanul este supărat foc pentru închinăciunea la craiul leșesc.
La anul 1487 se sculară turcii iară, intrară în Moldova și începură să o prade. Se vede că aveau mîncărime de bătaie; și că de cîte ori îi întețea mîncărimea veneau la Ștefan să-i scarpine.
Ștefan domnul le ieși înainte la Catlabuza. Aici tot tărăgăi pînă ce dete iarna peste tarei. La 16 noiembrie atîta se răcise timpul, încît ploile și crivățul zvînta măduva oaselor în turci și în dobitoacele lor. Turcii, plăpînzi de felul lor, cum sunt ei, începură a amorți și a degera. Iară Ștefan-vodă, dacă îi văzu căzuți la atîta ticăloșie, îi lovi și dînsul cu semeție și-i ucise ca pe muște. Cei ce scăpară de sabia lui Ștefan muriră și mai chinuiți de ger, care îi apucase fără nici o căpuire. Și astfel puțini mai putură da ochi cu ai lor de peste Dunăre.
După această bătălie iară mai răsuflară moldovenii cîtva, avînd o țîrică de respas.
La 1490 muri și Mateiaș craiul și în locul lui se puse Vladislav.
La 1492 muri și Cazimir craiul și în scaun se urcă fiul său Albert.
