486
în ochi.
— Scuză-mă! rosti Harry. Avem o vizită din partea unei oficialităţi.
O urmări în timp ce îşi făcea loc prin încăperea aglomerată, însă la fel de bine ar fi putut fi singura fiinţă de acolo. Mergea exact ca atunci când o văzuse prima oară apropiindu-se de el pe alee. Ca o balerină.
Rakel ajunse la tejghea şi îi zâmbi.
— Da, începu ea.
— Da?
— De acord, o s-o fac.
Harry zâmbi cu gura până la urechi şi-şi aşeză palmele peste mâinile ei lipite de tejghea.
— Te iubesc, femeie!
— Bine de ştiut. Pentru că vom înfiinţa o firmă cu răspundere limitată
în cadrul căreia eu sunt preşedintele consiliului de administraţie, primesc 30% din acţiuni, un job cu un sfert de normă şi punem cel puţin un cântec de PJ Harvey pe seară.
— De acord. Øystein, ai auzit?
— Dacă lucrează aici, pune-o chiar acum la bar! se răţoi Øystein.
Rakel se apropie de Øystein, iar Anders ieşi pe uşă.
Harry luă telefonul şi apelă un număr.
— Hagen, se auzi o voce.
— Salut, şefu’, sunt Harry!
— Văd. Deci acum sunt iar şefu’?
— Dă-i iar jobul ăla lui Wyller, insistă să-l accepte.
— De ce?
— Pentru că m-am înşelat, e pregătit.
— Dar…
— Ca inspector-şef adjunct, există o limită în privinţa lucrurilor pe care le poate greşi, dar va şi învăţa o mulţime de chestii.
— Da, dar…
— Iar acum e momentul perfect, liniştea de după furtună.
— Ştii că se cheamă…
— Da.
Harry închise. Încercă să împingă gândul cât mai departe. Ce-i spusese Smith în maşină despre ce urmează. Harry îi spusese şi lui Katrine, aşa că-i verificaseră amândoi corespondenţa, însă nu găsiseră absolut nimic care
487
să indice că fusese recrutat un nou vampirist. Aşa că nu prea aveau mare lucru de făcut, probabil fusese doar dorinţa zadarnică a unui ţicnit. Harry dădu şi mai tare Jayhawks. Da, aşa era mai bine.
Svein Finne, Logodnicul, ieşi din duş şi rămase despuiat în faţa oglinzii din vestiarul Gain Gym. Îi plăcea aici, mai ales priveliştea asupra parcului, senzaţia de spaţiu şi de libertate. Nu, nu-l speria, aşa cum fusese prevenit că se va întâmpla. Lăsă apa să se scurgă de pe el şi umezeala să se evapore de pe piele. Fusese o sesiune lungă. Se obişnuise în închisoare, oră după
oră de respirat, de transpirat, de dat totul. Trupul său făcea faţă. Trebuia să facă faţă, doar îl aştepta o misiune lungă. Nu ştia cine e persoana care îl contactase şi nici nu mai primise veşti de ceva vreme. Însă oferta fusese imposibil de refuzat. Un apartament. O identitate nouă. Şi femei.
Îşi mângâie tatuajul de pe piept.
După care se întoarse către dulapul cu un lacăt pe care se afla un strop de vopsea. Îi răsuci cifrul până ce ajunse la 0999, numărul care îi fusese trimis. Dumnezeu ştie dacă numărul însemna ceva, dar descuie lacătul.
Înăuntru se afla un plic special. Îl desfăcu şi îl întoarse invers. În mână îi căzu o cheie de plastic. Scoase şi o foaie de hârtie. Pe ea era scrisă o adresă. În Holmenkollen.
Şi mai era ceva în plic, ceva ce rămăsese înţepenit acolo.
Rupse plicul în două şi se uită la obiect. Negru. Şi splendid în brutalitatea sa plină de simplitate. Îl vârî în gură şi strânse din fălci. Simţi gust de sare şi de fier amar. Simţi focul. Şi setea.
