Sivert Falkeid aştepta în faţa bărcii pneumatice cu vântul în faţă şi cu ochii la Insula Nesøya. Se uită la ceas pentru ultima oară. Trecuseră exact 13 minute de când el şi echipa Delta primiseră mesajul şi-l atribuiseră
imediat luării de ostatici.
— Un apel a raportat focuri de armă pe Nesøya.
Timpul de răspuns era acceptabil. Aveau s-ajungă acolo înaintea vehiculelor de intervenţie care fuseseră trimise şi ele spre Nesøya. Dar oricum ar fi fost, clar un glonţ avea o viteză şi mai mare.
Vedea vasul de aluminiu şi conturul marginii apei acolo unde începea gheaţa.
— Acum, începu el, apoi se mută înapoi în barcă alături de ceilalţi, aşa încât aceasta să se ridice de bot şi să-şi poată astfel folosi viteza pentru a aluneca pe gheaţa de deasupra apei reci.
Agentul care conducea barca scoase elicea din apă.
Barca se smuci când lovi marginea gheţii, iar Sivert o auzi frecându-se de fundul ambarcaţiunii, însă aveau suficientă viteză ca să-i poarte destul de departe pe gheaţă, astfel încât să poată merge pe ea.
479
Asta sperau cu toţii.
Sivert Falkeid îşi trecu piciorul peste margine şi făcu o încercare apăsându-l pe gheaţă. Apa de la gheaţa topită îi trecu de gleznă.
— Lăsaţi-mă 20 de metri înainte să veniţi după mine! ceru el. La 10
metri fiecare.
Falkeid începu să pleoscăie spre vasul de aluminiu. Estimă distanţa la vreo 300 de metri. Părea abandonat, însă la telefon li se spusese că
bărbatul despre care se presupunea că trăsese cu pistolul târâse ambarcaţiunea din hangarul ce-i aparţinea lui Hallstein Smith.
— Gheaţa rezistă, şopti el în staţie.
Toţi membrii echipei Delta erau echipaţi cu ciocane pentru gheaţă şi o cordelină prinsă de vesta echipamentului special, aşa încât să poată ieşi singuri dacă ar fi căzut prin gheaţă. Iar cordelina tocmai i se încurcase în jurul ţevii semiautomatei lui Falkeid, care îşi coborî privirea pentru a-şi elibera arma.
Prin urmare, auzi împuşcătura fără să poată vedea de unde provenise.
Se aruncă instinctiv în apă.
Încă o împuşcătură. Iar acum văzu un norişor de fum ridicându-se din barca de aluminiu.
— Împuşcături dinspre barcă, auzi el în cască. Am luat-o cu toţii în cătare. Aşteptăm ordine s-o aruncăm în aer.
Fuseseră informaţi că Smith e înarmat cu un revolver. Firesc ar fi fost ca riscul ca el să-l lovească pe Falkeid de la mai bine de 200 de metri să fie destul de mic, dar tot exista o şansă. Sivert Falkeid zăcea acolo respirând anevoie în vreme ce gheaţa topită îl amorţea cu răceala ei şi i se strecura prin haine, acoperindu-i pielea. Nu era treaba lui să-şi dea seama care ar fi fost costurile statului ca să-i cruţe viaţa acestui criminal în serie. Costuri sub forma proceselor, paznicilor din închisoare sau cheltuielilor zilnice cu o puşcărie de cinci stele. Treaba lui era să-şi dea seama cât de mare era ameninţarea produsă de acest individ la adresa vieţii sale şi a celorlalţi şi să răspundă pe măsură. Nu să se gândească la aziluri, paturi de spital şi renovarea şcolilor dărăpănate.
— Foc de voie! ceru Sivert Falkeid.
Niciun răspuns. Doar vântul şi zgomotul făcut de un elicopter în depărtare.
— Foc! repetă el.
480
Tot nimic. Elicopterul se apropia.
— Mă auzi? rosti un glas în casca sa. Eşti rănit?
Falkeid se pregătea să-şi repete ordinul când înţelese că se întâmplase la fel ca la antrenamentele din Haakonsværn. Apa sărată distrusese microfonul şi acum nu mai funcţiona decât receptorul. Se întoarse spre barca lor şi răcni, însă glasul îi era înghiţit de elicopterul care plutea nemişcat în aerul de deasupra lor. Aşa că făcu semnalul cu mâna să
deschidă focul, două mişcări rapide cu mâna dreaptă, cu pumnul încleştat.
Tot niciun răspuns. Ce naiba? Falkeid începu să se mişte ca un şarpe către barca pneumatică, dar atunci îi văzu pe doi dintre oamenii săi mergând pe gheaţă fără să se ghemuiască pentru a fi ţinte mai mici.
— Lăsaţi-vă în jos! ţipă, însă ei continuau să înainteze liniştiţi spre el.
— Am primit informaţii din elicopter! strigă unul dintre ei. Îl văd de-acolo, zace întins în barcă!
Zăcea pe fundul bărcii, cu ochii închişi ca să se apere de soarele ce îl lovea cu razele sale. Nu mai auzea nimic, doar îşi imagina apa pleoscăind şi lovindu-se de metalul de sub el. Că e vară. Că toată familia sa e în barcă.
O ieşire cu familia. Râsetele copiilor. Dacă putea să stea aşa, cu ochii închişi, poate că ar putea rămâne aici. Nu ştia sigur dacă barca plutea sau dacă greutatea lui era blocată în gheaţă. Oricum nu mai conta. Nu mai pleca nicăieri. Timpul încremenise de tot. Poate că aşa fusese mereu, doar dacă nu cumva doar ce se oprise? Pentru el, dar şi pentru cel rămas în continuare în Volvo-ul Amazon. Oare şi pentru el era tot vară? Oare şi el se afla acum într-un loc mai bun?
Ceva umbri soarele. Un nor? O faţă? Da, o faţă. Faţa unei femei, ca o amintire întunecată ce capătă brusc claritate.
Stătea deasupra lui, călărindu-l. Şoptindu-i că-l iubeşte, că întotdeauna îl iubise. Că aşteptase mult timp asta. Întrebându-l dacă şi el simţea la fel, că timpul rămăsese încremenit. Simţi vibraţii în barcă, iar gemetele ei se transformară într-un urlet continuu, ca şi cum înfipsese un cuţit în ea, iar el însuşi eliberase aerul din plămâni şi sperma din testicule. Apoi ea muri deasupra lui. Îi lovi pieptul cu capul în vreme ce vântul lovea fereastra de deasupra patului din apartament. Şi, înainte ca timpul să-şi reia curgerea, adormiră amândoi, inconştienţi, fără amintiri, fără conştiinţă.
481
