— Ştii dacă e băiat sau fată?
Katrine clătină din cap.
— Nume?
— Bjørn a sugerat Hank, răspunse Katrine. După Hank Williams.
— Fireşte. Deci crede că va fi băiat?
— Indiferent de sex.
Râseră amândouă. Şi nu li se păru deloc absurd. Râdeau şi tot râdeau pentru o nouă viaţă ce se pregătea să înceapă, în loc de foarte apropiata moarte. Pentru că viaţa era magică, în timp ce moartea era ceva trivial.
— Trebuie să plec, dar te anunţ de îndată ce aflu ceva, adăugă Katrine, iar Rakel încuviinţă.
— Voi rămâne aici, să-mi spui dacă pot ajuta cu ceva.
Katrine ezită, apoi se hotărî. Îşi mângâie iar burtica.
— Uneori mă tem că îl voi pierde.
— E ceva firesc.
— Şi apoi mă întreb ce se va alege de mine. Dacă voi fi în stare să merg mai departe.
— Vei fi, răspunse Rakel cu fermitate.
— Trebuie să-mi promiţi că şi tu vei face la fel! replică atunci Katrine.
Spui că Harry va fi în regulă, iar speranţa e un lucru important, dar în acelaşi timp eu cred că e bine să ştii că am discutat cu echipa Delta şi că
analiza lor spune că răpitorul – Hallstein Smith – probabil nu va… în fine, de cele mai multe ori…
— Mersi! rosti Rakel, prinzând-o pe Katrine de mână. Îl iubesc pe Harry, dar dacă-l pierd acum, promit să merg mai departe!
— Dar Oleg, el cum va…?
Katrine văzu durerea din ochii lui Rakel şi regretă instantaneu. Văzu că
Rakel încearcă să spună ceva, dar nu reuşi şi alese în schimb să ridice din umeri.
După ce ieşi afară, auzi un huruit şi ridică privirea. Lumina soarelui
475
strălucea reflectându-se în carcasa unui elicopter aflat sus pe cer.
John D. Steffens deschise uşa de la Urgenţe şi inspiră aerul rece. Apoi se apropie de paramedicul mai în vârstă rezemat de perete, lăsând lumina soarelui să-i încălzească faţa în timp ce fuma încet, savurând fumul cu ochii închişi.
— Aşadar, Hansen? începu Steffens, rezemându-se şi el de perete, alături de bărbat.
— O iarnă plăcută, răspunse paramedicul fără să deschidă ochii.
— Îmi dai…?
Paramedicul îşi scoase pachetul de ţigări şi i-l întinse.
Steffens luă o ţigară şi bricheta.
— Va supravieţui?
— Vom vedea, răspunse Steffens. Am reuşit să înlocuim din sângele pierdut, dar glonţul a rămas în corp.
— Steffens, tu câte vieţi crezi că trebuie să salvezi?
— Poftim?
— Ai muncit noaptea trecută, iar acum eşti tot aici. Ca de obicei. Deci câte crezi că te mai aşteaptă, câte crezi că trebuie să mai salvezi ca să crezi că faci bine?
— Hansen, acum chiar că nu mai înţeleg deloc ce vrei să zici.
— Soţia ta. Cea pe care nu ai salvat-o.
Steffens nu răspunse, doar trase fumul în piept.
— Am făcut nişte cercetări.
