alegerea greşită, iar eu am făcut ce trebuia. Şi nici nu va mai putea da niciun interviu, iar toată chestia asta va avea o expunere limitată până la urmă.
Îi simţi mâna pe curea în vreme ce ea îi şoptea în ureche:
— Deci ţi-ar plăcea ca următorul mesaj pe care-l vei primi pe telefon să
te anunţe că prietenul tău cel mai bun e mort?
Era un câine. Departe, în fiord. Unde dracu’ se ducea?
Ideea următoare veni automat.
Una complet nouă. O idee ce practic nu-i trecuse niciodată prin minte şefului poliţiei, viitor ministru al Justiţiei Mikael Bellman, în cei 40 de ani de viaţă.
Încotro ne îndreptăm cu toţii?
Harry simţea un bâzâit ascuţit în ureche, iar în ochi avea sânge. Şi loviturile continuau să curgă. Nu mai simţea nicio durere, ci doar că în maşină se făcea tot mai frig şi întunericul se adâncea tot mai mult.
Dar nici el nu renunţa. Pentru că înainte o făcuse de prea multe ori.
Renunţase în faţa durerii, a fricii, a dorinţei de-a muri. Dar o făcuse şi-n faţa unui instinct de supravieţuire egocentric şi primitiv ce anihilase orice dorinţă de somn, de întuneric lipsit de durere. Şi de aceea se afla aici. Încă
aici. Iar de data asta nu se dădea bătut.
Muşchii fălcilor îl dureau atât de tare, încât îi tremura tot corpul. Iar loviturile nu mai conteneau. Însă nu trebuia să renunţe. 70 de kilograme de forţă. Dacă reuşea să capete o priză mai bună asupra gâtului, atunci poate că reuşea să oprească de tot curgerea sângelui spre creier, iar Smith avea să-şi piardă cunoştinţa destul de repede. Dar simpla oprire a fluxului de aer putea dura câteva minute. Altă lovitură în tâmplă. Nu! Se smuci în scaun. Strânse şi mai tare din dinţi. Ţine-te bine, ţine-te bine! Leu. Bivol de apă. Harry număra în timp ce răsufla pe nas. O sută. Loviturile nu conteneau, însă nu cumva deveniseră mai rare şi mai slabe? Degetele lui Smith i se strânseră în jurul feţei şi încercară să-l împingă pe Harry. Apoi renunţară. Îi dădură drumul. Oare creierul lui Smith devenise în sfârşit atât de privat de oxigen, încât încetase să mai funcţioneze? Harry simţi uşurare, apoi înghiţi şi mai mult sânge de-al lui Smith, iar în clipa aceea îl izbi ideea. Prezicerea lui Valentin. Ai tot aşteptat să-ţi vină rândul să fii vampir. Iar într-o bună zi vei bea şi tu. Poate că de vină fusese ideea,
473
scurta lipsă de concentrare, însă în momentul acela Harry simţi revolverul mişcându-i-se sub talpă şi-şi dădu seama că slăbise apăsarea fără să-şi dea seama. Că Smith încetase să-l mai lovească pentru a ajunge la armă. Şi reuşise.
Katrine se opri în uşa amfiteatrului.
Încăperea era goală, cu excepţia celor două femei care stăteau pe rândul din faţă ţinându-se în braţe.
Se uită la ele. Un cuplu ciudat. Rakel şi Ulla. Soţiile unor duşmani de moarte. Oare acum era acea situaţie în care femeilor le e mai uşor să
găsească sprijin una în alta decât la bărbaţi? Katrine nu ştia. Aşa-numita prietenie dintre femei nu o interesase niciodată.
Se apropie de ele. Ullei Bellman îi tremurau umerii, dar suspinele nu i se auzeau deloc.
Rakel ridică privirea spre Katrine, fixând-o cu o expresie întrebătoare.
— N-am aflat nimic, răspunse Katrine.
— Bine. Dar el va fi în regulă, zise Rakel.
Lui Katrine îi trecu prin minte că era replica ei, nu a lui Rakel. Rakel Fauke. Cu păr negru, puternică şi cu ochi căprui, blânzi. Katrine fusese mereu geloasă. Nu pentru că-şi dorea viaţa celeilalte femei sau să fie femeia lui Harry. Poate că era capabil să facă o femeie să se simtă ameţită
sau fericită pentru o vreme, însă pe termen lung crea suferinţă, disperare, distrugere. Pe termen lung trebuia să-l ai alături pe Bjørn Holm. Şi totuşi, o invidia pe Rakel Fauke. O invidia pentru că era cea pe care o dorea Harry Hole.
— Scuze.
Ståle Aune intrase şi el.
— Am făcut rost de o cameră în care putem sta de vorbă.
Ulla Bellman aprobă din cap, continuând să-şi tragă nasul, apoi se ridică
şi părăsi sala alături de Aune.
— Psihiatrie de urgenţă? întrebă Katrine.
— Da, răspunse Rakel. Iar chestia ciudată e că funcţionează.
— Chiar?
— Am trecut şi eu prin asta. Tu cum rezişti?
— Eu?
— Da. Cu toată responsabilitatea. Gravidă. Şi tu eşti la fel de apropiată
474
de Harry.
Katrine îşi mângâie burtica. Şi se simţi frapată de o idee ciudată, sau cel puţin de una pe care nu o mai avusese niciodată. Cât de aproape erau naşterea şi moartea una de alta. Era ca şi cum una o prevestea pe cealaltă, ca şi cum viaţa era un joc fără de sfârşit de-a cine prinde ultimul scaun, care cerea o moarte înainte de-a aproba o nouă viaţă.
