Îl băgă la loc. Ea îi spusese că el nu poate face nimic ca să-l ajute pe Harry.
Dar că l-ar putea ajuta pe Truls Berntsen.
466
— Nu-i treaba mea, continuă Oleg, dar l-ai întrebat vreodată pe tatăl tău la câte a renunţat? Câţi ani de muncă grea şi-a dedicat ca să înveţe tot ce e de învăţat despre sânge şi câţi oameni a salvat munca aia?
Anders clătină din cap, rămânând cu el tot plecat.
— Nu? făcu Oleg.
— Nu vorbesc cu el.
— Deloc?
Anders ridică din umeri.
— M-am mutat. Mi-am schimbat numele.
— Wyller e numele de fată al mamei tale?
— Da.
Văzură un bărbat îmbrăcat în argintiu repezindu-se din camera hibrid înainte ca uşile să se închidă la loc.
Oleg îşi drese glasul.
— Cum spuneam, nu e treaba mea. Dar nu crezi că eşti prea dur cu el?
Anders ridică puţin capul şi-l privi pe Oleg în ochi.
— Ai dreptate, răspunse el, încuviinţând încet. Nu e treaba ta.
După care se îndreptă şi porni spre ieşire.
— Unde te duci? îl întrebă Oleg.
— Înapoi la universitate. Mă iei şi pe mine? Dacă nu, iau autobuzul.
Oleg se îndreptă şi el de spate şi porni după el.
— Acolo sunt deja destui. Însă aici e un poliţist care ar putea muri.
Îl prinse pe Anders din urmă şi-şi lăsă o mână pe umărul lui.
— Iar în calitate de coleg al său, acum eşti ruda lui cea mai apropiată.
Deci nu poţi pleca. Are nevoie de tine.
Când îl răsuci complet pe Anders, văzu că ochii tânărului detectiv erau umezi.
— Amândoi au nevoie de tine, completă Oleg.
Harry trebuia să facă ceva. Repede.
Smith ieşise de pe şoseaua principală şi acum conducea cu atenţie pe un drum forestier îngust, străjuit de ambele părţi de troiene de zăpadă.
Între ei şi apa îngheţată se afla un hangar vopsit în roşu ce avea trecută
peste uşile duble o scândură lată şi albă. Vedea şi două case, de o parte şi de alta a drumului, însă erau parţial ascunse de copaci şi de stânci, fiind şi prea departe ca să poată alerta pe cineva sau să strige după ajutor. Harry
467
trase adânc aer în piept şi-şi pipăi buza de sus cu limba: avea un gust metalic. Îşi simţea sudoarea alunecând pe sub cămaşă, cu toate că îngheţa de frig. Încercă să gândească la fel ca Smith. O barcă mică, deschisă, tot drumul până-n Danemarca. Evident că era perfect posibil, şi totuşi atât de îndrăzneţ, încât nimeni din poliţie nu ar fi considerat-o o posibilă cale de evadare. Iar el – oare cum credea Smith că avea să rezolve problema asta?
Harry încercă să amuţească vocea care spera cu disperare că avea să fie cruţat. Şi pe cea liniştitor de apatică ce-i spunea că totul e pierdut şi că
orice opoziţie în faţa inevitabilului nu însemna decât şi mai multă durere.
În schimb, ascultă de vocea logică, lucidă. Care-i spunea că nu mai are nicio valoare ca ostatic şi că nu urma decât să-l încetinească pe Smith cu barca lui. Smith nu ezita să folosească pistolul, doar îi împuşcase pe Valentin şi pe Berntsen. Şi era destul de probabil să o facă şi aici, înainte să coboare din maşină, pentru că aceasta înăbuşea cel mai bine zgomotul.
Harry încercă să se aplece în faţă, însă centura prinsă bine, în trei puncte, îl ţinea înţepenit în scaun. Iar cătuşele îi apăsau dureros şalele şi îi jupuiau pielea de pe încheieturi.
Mai aveau o sută de metri până la hangar.
Harry scoase un muget. Un sunet gutural, hârâitor, din adâncurile stomacului. După care se legănă dintr-o parte în alta şi se lovi cu capul de geamul lateral. Acesta se crăpă şi în sticlă apăru un soi de floare albă.
