— Să stea de vorbă cu mine?
— Da. Eu şi Anders, noi…
— Glumeşti?
Mona Daa râse.
— Nu. Înţeleg că există anumite aspecte practice, din punct de vedere strict profesional, dar nu, nu glumesc.
— Şi când aţi…?
— Acum, de fapt. Am avut amândoi câteva zile libere, pe care ni le-am petrecut într-o apropiere de-a dreptul claustrofobă în micuţul apartament al lui Anders, ca să aflăm dacă ne potrivim. Credeam că e de bun-simţ să
aflăm înainte de-a le spune şi celorlalţi.
— Deci nu mai ştie nimeni?
— Nu, până când Harry aproape că ne-a surprins cu o vizită inopinată.
Anders crede că Harry şi-a dat seama. Şi ştiu că a încercat să dea de mine la VG. Presupun că a făcut-o pentru a-şi confirma bănuiala.
— E destul de priceput la bănuieli, replică imediat Katrine, ridicând privirea spre cer în căutarea elicopterului.
— Ştiu.
Harry asculta fluieratul slab scos de Smith când inspira şi expira. Apoi observă ceva ciudat la fiord. Un câine care părea că păşeşte pe apă.
Gheaţă topită. Apa se strecura prin crăpăturile din gheaţă, cu toate că
afară erau sub zero grade.
463
— Am fost acuzat că văd vampirism din simplul motiv că vreau să
existe, continuă Smith. Însă acum a fost dovedit o dată pentru totdeauna, iar în curând va şti toată lumea ce este vampirismul profesorului Smith, indiferent de ce mi se întâmplă mie. Valentin nu e singurul, vor fi mai mulţi. Mai multe oportunităţi de-a face lumea atentă la vampirism. Ai cuvântul meu că au fost deja recrutaţi. M-ai întrebat odată dacă
recunoaşterea înseamnă mai mult decât viaţa. Normal că înseamnă.
Recunoaşterea este viaţă eternă. Şi tu, Harry, vei obţine viaţă eternă. Ca omul care aproape că l-a prins pe Hallstein Smith, cel pe care odinioară îl numeau Maimuţa. Crezi că vorbesc prea mult?
Se apropiau de IKEA. Urmau să ajungă la Asker în cinci minute. Smith n-avea să reacţioneze dacă urma o coadă de maşini, pentru că traficul se aglomera deseori aici.
— Danemarca, adăugă Smith. Primăvara soseşte devreme acolo.
Danemarca? Oare Smith devenea psihotic? Harry auzi un clic sacadat.
Maşina semnaliza. Nu, nu, ieşea de pe şoseaua principală! Harry văzu un indicator cu Nesøya.
— Pentru mine e suficientă apă cu gheaţă ca să reuşesc să ajung la marginea gheţii, nu crezi? O barcă de aluminiu superuşoară, cu un om la bord, nu s-ar cufunda prea mult.
Barcă. Harry strânse din dinţi şi înjură în barbă. Hangarul pentru bărci.
Cel despre care Smith spusese că reprezintă o parte a moştenirii soţiei sale. Într-acolo se îndreptau acum.
— Skagerrak e doar la 240 de kilometri distanţă. Viteza medie, 20 de noduri. Cât mi-ar lua, Harry, dat fiind că eşti atât de bun la matematică?
Eu am făcut deja socoteala. Cu un calculator. Şase ore şi jumătate. Iar de acolo poţi ajunge cu autobuzul în Danemarca, nu durează chiar mult. Apoi Copenhaga. Nørrebro. Piaţa Roşie. Stai pe o bancă, ţii în sus un bilet de autobuz şi aştepţi agentul de voiaj. Ce zici de Uruguay? O ţară mică şi drăguţă. E bine că am curăţat deja drumul până la adăpostul pentru bărci şi c-am făcut loc înăuntru pentru o maşină. Altminteri dungile astea de pe plafon ar fi fost uşor de depistat dintr-un elicopter, nu crezi?
Harry închise ochii. Smith îşi plănuise de ceva vreme ruta de evadare.
Pentru orice eventualitate. Şi exista un singur motiv pentru care-i spunea toate astea. Pentru că Harry n-avea să mai apuce să spună altcuiva.
464
— Fă stânga în faţă! ceru Steffens de pe bancheta din spate. Clădirea 17.
Oleg făcu stânga şi simţi cum roţile derapează pe gheaţă înainte de-a se redresa.
Avea impresia că totuşi exista o limită de viteză în curtea spitalului, însă
era perfect conştient că timpul şi sângele curgeau în defavoarea lui Berntsen.
Frână în faţa intrării, unde doi bărbaţi în geci galbene de paramedici aşteptau cu o brancardă. Cu mişcări antrenate, îl săltară pe Berntsen de pe bancheta din spate şi-l aşezară pe brancardă.
— Nu are puls, anunţă Steffens. Direct în camera hibrid. Echipa de urgenţă…
