— 18 —
injecţia era frumoasă, blondă, foarte îngrijită, dar curând am căpă tat groază de ea. Era genul care- ţi privea fundul gol cu un dispreţ total. Nu gândul la durerea ce avea să urmeze, ci scârba femeii aceleia pentru puţoiul cu care urma să aibă o relaţie intimă
(fie şi cea de a- i înfige un ac în fesă) îmi lichida repede vaga excitaţie, iar sexul meu renunţa la efortul de a- şi înălţa puţin ca pul ca să vadă mai bine. Aşteptam apoi inevitabila ume zeală
pe pielea ce urma să fie martirizată, cele trei- patru plesnituri cu dosul palmei, apoi şocul acului înfipt în carne, mereu cu grijă
ca vârful lui să- ţi atingă vreun nerv, vreo vână, să- ţi facă ceva rău, durabil, memorabil, augmentat apoi de otrava ce cobora prin canelura acului ca să ţi se difuzeze, acid sulfuric, în toată fesa.
Era oribil. După injecţiile sorei blonde şchiopătam o săp tă mână
întreagă.
Din fericire, sora asta, probabil sadomasochistă în pat cu iubiţii ei, alterna la dispensar cu alta, la fel de greu de uitat, dar din motive diferite. Era o femeie care te speria de moarte, din primul moment când o vedeai, pentru că nu avea nas. Dar nu purta nici vreun bandaj sau un nas fals, ci avea, pur şi simplu, în mijlocul feţei un orificiu larg, vag despărţit în două comparti -
mente. Era măruntă ca un pui de găină, brunetă şi cu ochi care poate ţi- ar fi atras atenţia prin blândeţe dacă aspectul de hârcă
al feţei nu te- ar fi descumpănit cu totul. Când o nimeream pe blondă, mă lua imediat în primire. În sala de aşteptare sufla vân tul. În schimb, pitica fără nas părea să aibă un succes neo -
bişnuit: mereu era plin de oameni în sală, plin ca biserica în noaptea de Înviere. Mă- ntorceam acasă de la dispensar la două
noaptea. Mulţi dintre pacienţii care aşteptau să intre îi aduceau flori. Când asistenta apărea în uşă, oamenii zâmbeau fericiţi.
Cred şi eu: nimeni nu avusese, probabil, vreodată o mână mai uşoară. Când îmi venea rândul şi mă aşeza pe muşamaua patului din cabinet, cu pantalonii în vine, mă ameţea parfumul florilor
— 19 —
care, încă în celofan, umpleau şapte- opt vaze înşirate de- a lungul pereţilor. Femeia cea din cale- afară de brunetă îmi vorbea calm şi egal, apoi îmi atingea o clipă fesa cu palma şi… cam asta era tot. Nu simţeam acul, iar difuzia în muşchi a serului o perce -
peam doar ca pe o căldură ușoară. În câteva minute totul trecea, încât mă- ntorceam acasă vioi şi fericit. Părinţii mă priveau cu sus piciune: nu cumva aruncasem iar fiola pe cine ştie unde?
Urma cinema Melodia, chiar înainte de Lizeanu, şi- apoi cobo ram la staţia următoare, la Obor, unde schimbam cu un tram vai ce mergea perpendicular pe Ştefan cel Mare, venind dinspre Moşilor şi pierzându- se- n adâncul Colentinei.
Cunoşteam bine locurile, era într- un fel zona mea. De la Obor mama- şi făcea aprovizionarea. Mă lua şi pe mine, când eram mic, în marea de oameni a vechii pieţe. Hala de peşte unde puţea de nu puteai să stai, hala mare apoi, cu basoreliefurile şi mozaicu -
rile ei înfăţişând scene de neînţeles, în fine fabrica de gheaţă, în faţa căreia muncitorii mânuiau mereu blocuri de gheaţă albe la mijloc şi miraculos transparente la capete (de parcă s- ar fi dizolvat permanent în aerul dimprejur), erau pentru ochii mei de copil citadele fantastice din altă lume. Acolo, în pustietatea de luni dimineaţa a pieţei Obor, mergând de mână cu mama, am văzut afişul, lipit pe un stâlp, care m- a urmărit apoi atâta vreme: o caracatiţă uriaşă apărea dintr- o farfurie zburătoare şi- şi întindea braţele către un astronaut ce păşea pe un pământ roşu, plin de pietre. Deasupra scria Planeta furtunilor. „E un film“, îmi spusese mama. „Să aşteptăm să- l aducă mai aproape de noi, la Volga sau la Floreasca.“ Mamei îi era frică de centrul oraşului, nu ieşea din cartierul ei decât când nu mai avea loc de întors, de pildă când îmi cumpăra, de pe Lipscani, uniforma de şcolar cu cămaşă pepit şi pantaloni care deja aveau genunchi, de parcă- i purtase cineva încă din fabrică.
— 20 —
Şi Colentina mi- era familiară, cu casele dărăpănate de pe stânga şi fabrica de săpun Stela pe dreapta, acolo unde se făceau mărcile de săpun de rufe Cheia şi Cămila. Mirosul de grăsime râncedă se- ntindea de- aici peste tot cartierul. Urmau clădirea de cărămidă a ţesătoriilor „Donca Simo“, unde lucrase cândva mama la războaiele de ţesut, apoi nişte depozite de cherestea.
Strada, mizerabilă şi dezolantă, se- nfigea mai departe către ori -
zont, în fierbinţeala verii, sub cerurile uriaşe, alburii, pe care nu le vezi decât peste Bucureşti. De fapt, mă născusem acolo, în car -
tierul Colentina, la mahala, într- o maternitate dărăpănată, impro vizată în vechea clădire a unui semi- tripou, semi- bordel de dinainte de 1944, şi îmi trăisem şi primii ani undeva la Doamna Ghica, într- un ghem de ulicioare demn de un ghetou evreiesc.
Mult mai târziu m- am întors acolo, pe Silistra, cu un aparat de fotografiat şi am făcut casei copilăriei mele câteva poze care n- au ieşit. Zona nu mai există, a fost rasă, cu casa mea cu tot, de pe faţa pământului. Ce e acum în locul ei? Fireşte, blocuri, ca peste tot.
Trecând, cu tramvaiul 21, de Doamna Ghica am intrat într- o ţară stră ină. Casele de pe margini se răreau, se arătau lacuri mur -
dare, pe malul cărora femei cu fuste crețe îşi spălau covoarele.
Sifonării şi centre de pâine, magazine de vin şi de peşte. Stradă
goală, dezo lantă, nesfârşită, şaptesprezece staţii de tramvai, cele mai multe fără refugiu şi fără sens, asemenea haltelor de cale ferată din plin câmp. Mame în rochii cu imprimeuri, cu câte- o fetiţă de mână, mergând spre nicăieri. Câte- o căruţă plină de sticle goale. Centre de butelii unde se stătea la coadă, de seara, pentru ziua următoare. Străzi perpendiculare, prăfoase, ca de sat, cu duzi pe margini. Zmee încâlcite în sârmele electrice dintre stâlpii de lemn dat cu gaz.
Am ajuns la capăt după o oră şi jumătate de legănat în tram -
vai. Cred că ultimele trei- patru staţii am rămas singur în tot
— 21 —
va gonul. Am coborât într- un mare rond, unde tramvaiele întor -
ceau ca s- o ia din nou, sisific, pe Colentina. Ziua înclina către seară, dar rămânea chihlimbarie şi spectrală, mai cu seamă din cauza liniştii. Aici, la capătul lui 21, nu era nici ţipenie de om.
Hale industriale, lungi şi cenuşii, cu geamuri înguste, un castel de apă în zare, o livadă cu pomi literalmente negri de păcură şi gaze de eşapament în interiorul cercului larg al şinelor de tram -
vai. Două tramvaie goale încremenite unul lângă altul, fără
vatmani. Un chioşc de bilete închis. Contraste puternice între lumina trandafirie şi umbră. Ce căutam acolo? Cum aveam să
trăiesc într- un loc atât de îndepărtat? Am luat- o pe jos către castelul de apă, am ajuns la rădăcina lui, unde se afla o uşă cu lacăt, am privit cu capul dat pe spate sfera care sclipea în cer, la capătul cilindrului tencuit alb. Am trecut mai departe către…
nimic, către pustiu… Acolo se termina, mi se părea, nu oraşul, ci realitatea. O stradă care se făcea la stânga purta, pe o tăbliţă, numele pe care- l căutam: Dimitrie Herescu. Undeva pe strada asta trebuia să fie şcoala, şcoala mea, prima mea slujbă la care urma să mă prezint pe 1 septembrie, peste mai bine de două luni.
Clădirea vopsită în verde şi roz a unei Automecanica nu reuşea să distrugă atmosfera de sat a locului: case cu olane, curţi cu gar -
