— 14 —
lent, o bucăţică la două săptămâni, o bucăţică la o lună, apoi alta după încă trei luni. Cea de azi e a cincea şi mi- o scot cu grijă
şi voluptate. O- ndrept, o curăţ cu unghia, o spăl în apa din cadă.
E capătul cel mai lung de pân- acum şi, sper, ultimul. Îl aşez în cutia de chibrituri, lângă celelalte: stau cuminţi, galben-verzui-negre, strâmbe, cu capetele uşor destrămate. Cânepă, aceeaşi din care se fac plasele gospodinelor, care le taie mâinile când sunt pline cu cartofi, aceeaşi cu care se leagă pachetele. De Sfânta Mărie primeam câte- un pachet de la rudele din Banat ale lui tata: prăjituri cu mac şi cu miere. Sfoara deznodată, cafe niu- verzuie, era bucuria mea: legam cu ea clanţele uşilor, ca mama să nu mai facă încă un copil. La fiecare clanţă făceam zeci, sute de noduri.
Scap de grija sforii din buric şi ies, cu apa şiroind pe mine, din cadă. Iau sticla cu substanţă anti- păduchi de după closet şi- mi torn în cap un deget din conținutul ei duhnitor. Mă- ntreb de la ce clasă i- am luat de data asta, de parc- ar avea vreo impor -
tanţă. Cine știe, poate că are. Poate pe străzi diferite ale cartieru -
lui şi- n clase diferite ale şcolii păduchii sunt de alte specii, de alte mărimi.
Mă clătesc de substanţa aia scârboasă şi- apoi încep să mă
piep tăn deasupra chiuvetei cu porţelanul sclipitor de curat. Şi deodată paraziţii încep să pice, doi, cinci, opt, cincisprezece…
Sunt extrem de mici, fiecare năclăit în propria bobiţă de apă. Cu mare greutate le văd trupurile cu pântecele lăţit şi câte trei picio -
ruşe, încă mişcând, de fiecare parte. Trupul lor şi trupul meu, cum stau gol şi ud, aplecat deasupra chiuvetei, sunt alcătuite din aceleaşi ţesuturi organice. Au organe şi funcţii analoage. Au ochi care văd aceeaşi realitate, au picioare care- i duc prin aceeaşi lume nesfârşită şi de neînţeles. Vor să trăiască, aşa cum vreau şi eu. Îi şterg de pe pereţii chiuvetei cu un jet de apă. Coboară- n sifoanele de dedesubt, ajung în canalele subterane.
— 15 —
Merg să mă culc cu părul ud lângă bietele mele comori: cutia de tic- tac cu dinţişori de copil, pozele de când eram mic iar părinţii mei erau în floarea vârstei, cutia de chibrituri cu sfoara desprinsă din buricul meu, jurnalul. Îmi răstorn, cum fac de- atâ tea ori serile, dinţişorii în palmă: pietricele netede, încă foarte albe, care- au fost odată în gura mea, cu care cândva am mâncat, am pronunţat cuvinte şi- am muşcat ca un căţel.
De- atâtea ori m- am întrebat cum ar fi să am pe undeva și o pungă de hârtie cu vertebrele mele de la vârsta de doi ani sau cu falangele dege telor mele de la șapte…
Pun dinţii la loc. Aş vrea să mă uit şi pe nişte poze, dar nu mai rezist. Trag sertarul noptierei şi bag totul acolo, în cutia de
„piele de şarpe“ îngălbenită, ce adăpostise odinioară un aparat de ras, un pămătuf şi- o cutie de lame Astor. Acum îmi ţin aici amărâtele mele de comori. Îmi trag plapuma peste cap şi mă
străduiesc să adorm cât mai repede, eventual definitiv. Pielea capului nu mă mai mănâncă. În plus, pentru că s- a- ntâmplat de curând, sper să nu se mai întâmple şi- n noaptea asta.
2.
Mă gândeam la vise, la vizitatori, la toată nebunia asta, dar 2 nu e acum momentul. Deocamdată să mă- ntorc la şcoala unde lucrez, uite, deja de mai bine de trei ani. „N- o să fiu toată
viaţa profesor“, îmi ziceam, ţin minte ca azi, pe când mă- ntor -
ceam cu tramvaiul, în adâncul unei seri de vară cu nori trandafi -
rii, de acolo, din fundul Colentinei, unde fusesem să- mi văd prima dată şcoala. Şi uite că nu s- a- ntâmplat nici o minune și că sunt toate șansele să fie chiar așa. Până la urmă nici n- a fost aşa de rău pân- acum. În după- amiaza când, imediat după repar -
tiţia guvernamentală, m- am dus să- mi văd şcoala aveam 24 de ani şi cam de două ori pe- atâtea kilograme. Eram incredibil, imposibil de famelic. Mustaţa şi părul lung, pe vremea aceea de o nuanţă roşcată, nu reuşeau decât să- mi infantilizeze şi mai mult figura, aşa încât, dacă mă vedeam pe neaşteptate în vreo vitrină sau în geamurile tramvaiului, credeam că văd un elev de liceu.
Era o după- amiază de vară, oraşul era plin de lumină până
sus, ca un pahar cu apa boltită peste buză. Am luat tramvaiul de la Tunari, din dreptul Direcţiei Generale a Miliţiei. Am trecut prin dreptul blocului alor mei din Ştefan cel Mare, unde stăteam şi eu, m- am uitat, ca de obicei, undeva pe faţada nesfârşită ca să
văd fereastra de la camera mea, acoperită cu hârtie albastră ca să nu intre soarele, apoi am trecut de- a lungul gardului de plasă
— 17 —
de sârmă al Spitalului Colentina. Pavilioanele bolnavilor stăteau aliniate în curtea vastă ca nişte crucişătoare de zidărie. Fiecare avea altă formă, de parcă bolile diverse ale locuitorilor lor ar fi dictat arhitectura bizară a construcţiilor. Sau poate că arhitectul fiecărui pavilion a fost ales dintre suferinzii de o boală anume şi l- a gândit în aşa fel încât să- i reprezinte, simbolic, suferinţa.
Le ştiam pe toate, cel puţin două mă găzduiseră şi pe mine. De altfel, chiar în capătul din dreapta al curţii am recunoscut, înfio -
rat, clădirea roz, cu pereţii subţiri ca foaia de hârtie, a pavilio -
nului de boli neurologice. Aici stătusem o lună, cu opt ani în urmă, pentru o pareză facială care şi acum mă deranjează câ te -
odată. În multe nopţi rătăcesc în vis printre pavilioanele Spita -
lului Colentina, intru în clădiri necunoscute şi ostile, cu pereţii acoperiţi de planşe anatomice…
Tramvaiul trecea apoi pe lângă fostele Ateliere ITB, unde lucrase şi tata ca lăcătuş o vreme. În faţa lor fuseseră construite însă blocuri, aşa că de la şosea abia dacă se mai vedeau. La par -
terul unui bloc era un dispensar, chiar în dreptul staţiei Doctor Grozovici. Acolo mă dusesem o vreme să- mi fac injecţiile, vita -
mina B1 şi B6, tot în urma parezei de la şaisprezece ani. Ai mei îmi puneau fiolele- n palmă şi- mi spuneau să nu mă- ntorc cu ele nefăcute. Ştiau ei ce ştiau. La- nceput le aruncam în casa liftu -
lui şi le spuneam părinţilor că le- am făcut, dar nu mi- a mers multă vreme. Până la urmă a trebuit chiar să mi le fac. Plecam spre dispensar, seara pe- ntuneric, cu moartea- n suflet. Mergeam pe jos, cât puteam de încet, două staţii. Ca şi în zilele când tre -
buia să merg la dentist, speram să se- ntâmple o minune şi să
găsesc cabinetul închis, clădirea demolată, doctorul decedat sau doar o pană de curent ca să nu meargă turbina şi luminile de deasupra scaunului dentar. Nu se- ntâmpla însă niciodată un miracol. Durerea mă aştepta acolo, întreagă, cu aura ei sângerie.
Prima soră de la Grozovici care, târziu în noapte, îmi făcuse
