parte, rigid şi dureros, ieşea micul ciot negru- verzui pe care- l sim -

ţisem cu vârful degetului. Nu- mi dădeam seama ce putea fi.

Am încercat să- l apuc cu unghiile, dar, trăgând, am simţit o mică

durere care m- a speriat: putea fi un fel de neg pe care nu era înţe lept să- l zgândări. M- am străduit să- l uit şi să- l las baltă, acolo unde crescuse. De- a lungul vieţii ne ies destule aluniţe, negi, oase moarte şi alte mizerii pe care le cărăm răbdători cu noi, ca să nu mai vorbim de unghii şi păr, de dinţii care ne cad: bucăţi din noi ce nu ne mai aparţin şi care capătă o viaţă numai a lor. Am şi acum, prin grija mamei, într- o cutie de tic- tac, toţi dinţi şorii mei de lapte, şi tot prin grija ei am codiţele mele de la vârsta de trei ani. Pozele noastre cu smalţul plesnit şi cu zimţi -

șori ca de timbru pe margini sunt tot mărturii de acest fel: tru -

pul nostru s- a interpus cândva cu adevărat între soare şi lentila apa ratului de fotografiat, lăsându- şi umbra pe peliculă nu altfel decât îşi aşterne luna, la eclipsă, umbra peste discul solar.

Dar după o săptămână, din nou în cadă, mi- am simţit iarăşi buricul neobişnuit şi iritat: bucăţica neidentificată se lungise pu ţin şi se simţea altfel, mai curând neliniştitor decât dureros.

Când ne doare măseaua ne- o zgândărim cu limba chiar riscând să dăm pân- la urmă de o durere vie. Orice iese din obişnuit pe harta sensibilă a trupului nostru ne înverşunează şi ne agită: tre -

buie cu orice preţ să scăpăm de senzaţia de jenă care nu ne dă

pace. Câteodată, seara, la culcare, îmi scot şosetele şi simt că

pie lea cărnoasă, galben- străvezie de pe partea laterală a degetului mare s- a- ngroşat excesiv. Apuc cu degetele umflătura tare, trag de ea şi câte- o jumătate de oră până ce izbutesc să rup o margine, de care trag mai departe, cu buricele degetelor dureroase, tot mai iritat şi mai preocupat, până desprind o coajă groasă, sti -

cloasă, cu striaţii ca de papile digitale, un centimetru întreg de

— 13 —

piele moartă, ce atârnă acum dizgrațios de deget. Nu pot trage de ea mai departe, căci deja ajung la pieliţa inervată de dedesubt, la mine cel care simte durerea, dar trebuie totuşi să rezolv mâncă -

ri mea, neliniştea aia. Iau foarfeca şi- o retez, apoi o contemplu multă vreme: o coajă albă pe care- am produs- o eu, fără să ştiu cum, aşa cum nu- mi mai aduc aminte cum mi- am produs oasele. O- ndoi între degete, o miros, miroase vag a amoniac: bucă ţica organică, dar moartă, moartă încă de când făcea parte din mine şi- mi adăuga câteva grame la greutate, mă înverşunează

în continuare. Nu- mi vine s- o arunc, sting lumina şi mă culc, dar tot cu ea între degete, pentru ca a doua zi să uit totul cu de săvârşire. Totuşi câtva timp şchioapăt uşor: mă doare locul de unde mi- am smuls- o.

Aşa că am început să trag uşor de grunjul tare ce mi se iţea din buric până când, pe neaşteptate, am rămas cu el în mână.

Era un mic cilindru de jumătate de centimetru lungime şi cam de grosimea unui băţ de chibrit. Părea înnegrit de vreme, muce -

găit şi năclăit şi smolit de trecerea timpului. Era ceva străvechi, mumificat, saponificat, naiba ştie. L- am pus sub jetul apei de la chiu vetă şi stratul de slin s- a mai dus, lăsând să se vadă că mai demult lucruşorul acela fusese galben- verzui, poate. L- am pus pe fundul unei cutii goale de chibrituri. Părea măciulia arsă a unui băţ.

După câteva săptămâni am mai extras din buricul muiat de apa fierbinte încă un fragment, de două ori mai lung de data asta, din aceeaşi substanţă tare şi alungită. Acum mi- am dat sea ma că era vorba de un capăt flexibil de sfoară, am putut şi observa mulţimea de fibre răsucite care- l alcătuiau. Era sfoară, sfoară ordinară, de împachetat. Cea cu care, acum douăzeci și șapte de ani, îmi legaseră buricul la maternitatea mizerabilă, muncitorească, unde mă născusem. Acum buricul meu o avorta,

— 14 —

lent, o bucăţică la două săptămâni, o bucăţică la o lună, apoi alta după încă trei luni. Cea de azi e a cincea şi mi- o scot cu grijă

şi voluptate. O- ndrept, o curăţ cu unghia, o spăl în apa din cadă.

E capătul cel mai lung de pân- acum şi, sper, ultimul. Îl aşez în cutia de chibrituri, lângă celelalte: stau cuminţi, galben-verzui-negre, strâmbe, cu capetele uşor destrămate. Cânepă, aceeaşi din care se fac plasele gospodinelor, care le taie mâinile când sunt pline cu cartofi, aceeaşi cu care se leagă pachetele. De Sfânta Mărie primeam câte- un pachet de la rudele din Banat ale lui tata: prăjituri cu mac şi cu miere. Sfoara deznodată, cafe niu- verzuie, era bucuria mea: legam cu ea clanţele uşilor, ca mama să nu mai facă încă un copil. La fiecare clanţă făceam zeci, sute de noduri.

Scap de grija sforii din buric şi ies, cu apa şiroind pe mine, din cadă. Iau sticla cu substanţă anti- păduchi de după closet şi- mi torn în cap un deget din conținutul ei duhnitor. Mă- ntreb de la ce clasă i- am luat de data asta, de parc- ar avea vreo impor -

tanţă. Cine știe, poate că are. Poate pe străzi diferite ale cartieru -

lui şi- n clase diferite ale şcolii păduchii sunt de alte specii, de alte mărimi.

Mă clătesc de substanţa aia scârboasă şi- apoi încep să mă

piep tăn deasupra chiuvetei cu porţelanul sclipitor de curat. Şi deodată paraziţii încep să pice, doi, cinci, opt, cincisprezece…

Sunt extrem de mici, fiecare năclăit în propria bobiţă de apă. Cu mare greutate le văd trupurile cu pântecele lăţit şi câte trei picio -

ruşe, încă mişcând, de fiecare parte. Trupul lor şi trupul meu, cum stau gol şi ud, aplecat deasupra chiuvetei, sunt alcătuite din aceleaşi ţesuturi organice. Au organe şi funcţii analoage. Au ochi care văd aceeaşi realitate, au picioare care- i duc prin aceeaşi lume nesfârşită şi de neînţeles. Vor să trăiască, aşa cum vreau şi eu. Îi şterg de pe pereţii chiuvetei cu un jet de apă. Coboară- n sifoanele de dedesubt, ajung în canalele subterane.

— 15 —

Merg să mă culc cu părul ud lângă bietele mele comori: cutia de tic- tac cu dinţişori de copil, pozele de când eram mic iar părinţii mei erau în floarea vârstei, cutia de chibrituri cu sfoara desprinsă din buricul meu, jurnalul. Îmi răstorn, cum fac de- atâ tea ori serile, dinţişorii în palmă: pietricele netede, încă foarte albe, care- au fost odată în gura mea, cu care cândva am mâncat, am pronunţat cuvinte şi- am muşcat ca un căţel.

De- atâtea ori m- am întrebat cum ar fi să am pe undeva și o pungă de hârtie cu vertebrele mele de la vârsta de doi ani sau cu falangele dege telor mele de la șapte…

Pun dinţii la loc. Aş vrea să mă uit şi pe nişte poze, dar nu mai rezist. Trag sertarul noptierei şi bag totul acolo, în cutia de

„piele de şarpe“ îngălbenită, ce adăpostise odinioară un aparat de ras, un pămătuf şi- o cutie de lame Astor. Acum îmi ţin aici amărâtele mele de comori. Îmi trag plapuma peste cap şi mă

străduiesc să adorm cât mai repede, eventual definitiv. Pielea capului nu mă mai mănâncă. În plus, pentru că s- a- ntâmplat de curând, sper să nu se mai întâmple şi- n noaptea asta.

2.

Mă gândeam la vise, la vizitatori, la toată nebunia asta, dar 2 nu e acum momentul. Deocamdată să mă- ntorc la şcoala unde lucrez, uite, deja de mai bine de trei ani. „N- o să fiu toată

viaţa profesor“, îmi ziceam, ţin minte ca azi, pe când mă- ntor -

ceam cu tramvaiul, în adâncul unei seri de vară cu nori trandafi -

rii, de acolo, din fundul Colentinei, unde fusesem să- mi văd prima dată şcoala. Şi uite că nu s- a- ntâmplat nici o minune și că sunt toate șansele să fie chiar așa. Până la urmă nici n- a fost aşa de rău pân- acum. În după- amiaza când, imediat după repar -

tiţia guvernamentală, m- am dus să- mi văd şcoala aveam 24 de ani şi cam de două ori pe- atâtea kilograme. Eram incredibil, imposibil de famelic. Mustaţa şi părul lung, pe vremea aceea de o nuanţă roşcată, nu reuşeau decât să- mi infantilizeze şi mai mult figura, aşa încât, dacă mă vedeam pe neaşteptate în vreo vitrină sau în geamurile tramvaiului, credeam că văd un elev de liceu.

Era o după- amiază de vară, oraşul era plin de lumină până

sus, ca un pahar cu apa boltită peste buză. Am luat tramvaiul de la Tunari, din dreptul Direcţiei Generale a Miliţiei. Am trecut prin dreptul blocului alor mei din Ştefan cel Mare, unde stăteam şi eu, m- am uitat, ca de obicei, undeva pe faţada nesfârşită ca să

văd fereastra de la camera mea, acoperită cu hârtie albastră ca să nu intre soarele, apoi am trecut de- a lungul gardului de plasă

— 17 —

de sârmă al Spitalului Colentina. Pavilioanele bolnavilor stăteau aliniate în curtea vastă ca nişte crucişătoare de zidărie. Fiecare avea altă formă, de parcă bolile diverse ale locuitorilor lor ar fi dictat arhitectura bizară a construcţiilor. Sau poate că arhitectul fiecărui pavilion a fost ales dintre suferinzii de o boală anume şi l- a gândit în aşa fel încât să- i reprezinte, simbolic, suferinţa.

Le ştiam pe toate, cel puţin două mă găzduiseră şi pe mine. De altfel, chiar în capătul din dreapta al curţii am recunoscut, înfio -

rat, clădirea roz, cu pereţii subţiri ca foaia de hârtie, a pavilio -