Umblă apoi pe pielea capului, îşi lasă acolo excrementele şi ouăle. Înţeapă pielea, nevăzută de soare vreodată, de un alb imaculat, ca de pergament, şi asta le e hrana. Când mâncărimile
— 10 —
devin cu neputinţă de suportat, dau drumul la apă fierbinte- n cadă și mă pregă tesc să- i extermin.
Îmi place cum sună apa în cadă, clocotul acela năval nic, repe zirea turbionară a miliardelor de stropi şi şuviţe răsucite- n spirală, vuietul jetului vertical în gelatina verzuie a apei ce creşte infinitezimal, cucerind pereţii căzii prin um flări obstaculate şi invazii bruşte, de parc- ar fi nenumă rate furnici transparente roind în jungla amazoniană. În chid robinetul şi se face linişte, furnicile se topesc una- n alta şi safirul moale ca un jeleu rămâne liniştit, se uită la mine ca un ochi limpede şi mă aşteaptă. Gol, intru- n apă cu voluptate. Îmi scufund imediat capul, simt cum pereţii apei îmi urcă simetric pe obraji şi pe frunte. Apa mă
strân ge, e grea în jurul meu, mă face să levitez în mijlocul ei.
Sunt sâmburele unui fruct cu carnea verde- albastră. Părul mi se întinde până la marginile căzii, cum ar deschide o pasăre neagră aripile. Firele se resping între ele, fiecare e independent, fiecare pluteşte, muiat deodată, printre cele lalte, fără să le atingă, asemenea tentaculelor unor crini-de-mare. Mişc capul brusc într- o parte şi- ntr- alta ca să simt cum firele se tensionează, se- ntind prin apa densă, capătă greutate, o greutate neaşteptată.
E greu să le smulgi din alveolele lor de apă. Păduchii se ţin bine de trunchiurile groase, se fac una cu ele. Feţele lor inumane arată
un fel de nedumerire. Carcasele le sunt din aceeaşi substanţă
cu firele de păr. Se moaie şi ele în apa fierbinte, dar nu se dizolvă.
Tubuşoarele respiratorii aşezate simetric pe marginea pântecelor gofrate sunt bine- nchise, ca nările lipite ale focilor. Plutesc în cadă pasiv, destins ca un preparat anatomic, pielea degetelor mi se umflă şi se- ncreţeşte. Sunt şi eu moale, de parc- aş fi aco perit cu chitină străvezie. Mâinile, lăsate- n voia lor, plutesc la supra -
faţă. Sexul tinde şi el să se- nalţe, ca un dop de plută. E atât de straniu că am un trup, că sunt într- un trup.
— 11 —
Mă ridic în capul oaselor şi- ncep să- mi săpunesc părul şi tru -
pul. Cât stătusem cu urechile sub apă auzisem clar discuţii și bufnituri din apartamentele vecine, dar ca prin vis. Acum aveam dopuri de gelatină- n urechi. Îmi plimb palmele pline de săpun pe trup. Trupul meu nu e pentru mine erotic. Parcă nu peste tru pul, ci peste mintea mea îmi trec degetele. Mintea mea îmbrăcată în carne, carnea mea îmbrăcată în cosmos.
Ca şi în cazul păduchilor, nu am o prea mare surpriză când ajung cu degetele pline de săpun la buric. De câţiva ani buni mi se- ntâmplă asta. La început m- am speriat, bineînţeles, fiindcă
auzisem că se poate- ntâmpla să- ţi plesnească buricul. Dar nu- mi făcusem niciodată probleme cu al meu, fiindcă buricul meu nu era decât o scobitură pe pântecul meu „lipit de şira spinării“, cum spunea mama. Pe fundul acestei adâncituri era ceva neplă cut la atingere, care nu ajunsese să mă preocupe vreodată. Bu ricul nu era altceva decât locul scobit al mărului, de unde iese codiţa.
Am crescut şi noi ca nişte fructe pe un pețiol străbătut de vini -
şoare şi artere. Dar cu câteva luni în urmă, pe când îmi treceam degetele grăbit peste accidentul ăsta de pe trupul meu, doar ca să nu rămână nespălat, am simţit ceva neobişnuit, ceva ce n- ar fi trebuit să fie acolo: un fel de ţumburuş care mi- a zgâriat vârful degetului, ceva neorganic, nefăcând parte din trupul meu. Era încrustat în nodul de carne palidă ce se holba acolo, ca un ochi între două pleoape. Pentru prima oară m- am uitat mai atent, sub apă, depărtând cu degetele marginile crevasei. Cum nu vedeam bine, m- am ridicat din cadă, şi lentila de apă din buric s- a scurs încetişor. Dumnezeule, îmi spuneam zâmbind, am ajuns să- mi contemplu propriul ombilic… Da, era un fel de nod palid, ce căpătase- n ultimul timp mai mult relief decât de obicei, pentru că la aproape treizeci de ani muşchii pântecului mi se mai relaxaseră. O încrustaţie ca o unghie de copil, într- una din tre
— 12 —
volutele nodului, se dovedi simplă murdărie. Dar din cealaltă
parte, rigid şi dureros, ieşea micul ciot negru- verzui pe care- l sim -
ţisem cu vârful degetului. Nu- mi dădeam seama ce putea fi.
Am încercat să- l apuc cu unghiile, dar, trăgând, am simţit o mică
durere care m- a speriat: putea fi un fel de neg pe care nu era înţe lept să- l zgândări. M- am străduit să- l uit şi să- l las baltă, acolo unde crescuse. De- a lungul vieţii ne ies destule aluniţe, negi, oase moarte şi alte mizerii pe care le cărăm răbdători cu noi, ca să nu mai vorbim de unghii şi păr, de dinţii care ne cad: bucăţi din noi ce nu ne mai aparţin şi care capătă o viaţă numai a lor. Am şi acum, prin grija mamei, într- o cutie de tic- tac, toţi dinţi şorii mei de lapte, şi tot prin grija ei am codiţele mele de la vârsta de trei ani. Pozele noastre cu smalţul plesnit şi cu zimţi -
șori ca de timbru pe margini sunt tot mărturii de acest fel: tru -
pul nostru s- a interpus cândva cu adevărat între soare şi lentila apa ratului de fotografiat, lăsându- şi umbra pe peliculă nu altfel decât îşi aşterne luna, la eclipsă, umbra peste discul solar.
Dar după o săptămână, din nou în cadă, mi- am simţit iarăşi buricul neobişnuit şi iritat: bucăţica neidentificată se lungise pu ţin şi se simţea altfel, mai curând neliniştitor decât dureros.
Când ne doare măseaua ne- o zgândărim cu limba chiar riscând să dăm pân- la urmă de o durere vie. Orice iese din obişnuit pe harta sensibilă a trupului nostru ne înverşunează şi ne agită: tre -
buie cu orice preţ să scăpăm de senzaţia de jenă care nu ne dă
pace. Câteodată, seara, la culcare, îmi scot şosetele şi simt că
pie lea cărnoasă, galben- străvezie de pe partea laterală a degetului mare s- a- ngroşat excesiv. Apuc cu degetele umflătura tare, trag de ea şi câte- o jumătate de oră până ce izbutesc să rup o margine, de care trag mai departe, cu buricele degetelor dureroase, tot mai iritat şi mai preocupat, până desprind o coajă groasă, sti -
cloasă, cu striaţii ca de papile digitale, un centimetru întreg de
— 13 —
piele moartă, ce atârnă acum dizgrațios de deget. Nu pot trage de ea mai departe, căci deja ajung la pieliţa inervată de dedesubt, la mine cel care simte durerea, dar trebuie totuşi să rezolv mâncă -
ri mea, neliniştea aia. Iau foarfeca şi- o retez, apoi o contemplu multă vreme: o coajă albă pe care- am produs- o eu, fără să ştiu cum, aşa cum nu- mi mai aduc aminte cum mi- am produs oasele. O- ndoi între degete, o miros, miroase vag a amoniac: bucă ţica organică, dar moartă, moartă încă de când făcea parte din mine şi- mi adăuga câteva grame la greutate, mă înverşunează
în continuare. Nu- mi vine s- o arunc, sting lumina şi mă culc, dar tot cu ea între degete, pentru ca a doua zi să uit totul cu de săvârşire. Totuşi câtva timp şchioapăt uşor: mă doare locul de unde mi- am smuls- o.
Aşa că am început să trag uşor de grunjul tare ce mi se iţea din buric până când, pe neaşteptate, am rămas cu el în mână.
Era un mic cilindru de jumătate de centimetru lungime şi cam de grosimea unui băţ de chibrit. Părea înnegrit de vreme, muce -
găit şi năclăit şi smolit de trecerea timpului. Era ceva străvechi, mumificat, saponificat, naiba ştie. L- am pus sub jetul apei de la chiu vetă şi stratul de slin s- a mai dus, lăsând să se vadă că mai demult lucruşorul acela fusese galben- verzui, poate. L- am pus pe fundul unei cutii goale de chibrituri. Părea măciulia arsă a unui băţ.
După câteva săptămâni am mai extras din buricul muiat de apa fierbinte încă un fragment, de două ori mai lung de data asta, din aceeaşi substanţă tare şi alungită. Acum mi- am dat sea ma că era vorba de un capăt flexibil de sfoară, am putut şi observa mulţimea de fibre răsucite care- l alcătuiau. Era sfoară, sfoară ordinară, de împachetat. Cea cu care, acum douăzeci și șapte de ani, îmi legaseră buricul la maternitatea mizerabilă, muncitorească, unde mă născusem. Acum buricul meu o avorta,
