821.135.1-31
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021 408 83 50, fax 021 408 83 51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0372 743 382, 0723 684 194
„Un om de sânge ia din pisc noroi Și zămislește marea lui fantomă
De reverie, umbră și aromă,
Și o pogoară vie printre noi.
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărții de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare.“
Tudor Arghezi, Ex libris
PARTEA ÎNTÂI
1.
Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă
1mai sperie, nu- mi mai provoacă greață. Doar mă mă nâncă.
Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: ouşoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianţa chiuve -
tei. Rămân destui şi între dinţii pieptenelui, pe care- i curăţ apoi cu periuţa de dinţi veche, cea cu coada mucegăită. N- am cum să nu iau păduchi – sunt profesor la o şcoală de peri ferie. Jumă -
tate din copii au păduchi, le sunt găsiţi la în ceputul şcolii, la vizita me di cală, când asistenta le prefiră părul cu gesturile experte ale cimpanzeilor – doar că nu crapă- n dinţi crustele de chitină
ale insectelor capturate. În schimb, reco mandă pă rinţilor o solu -
ţie alburiu- leşioasă, mirosind a chimicale, aceeaşi pe care- o folo -
sesc până la urmă şi profesorii. Toată şcoala ajunge în câteva zile să miroasă a soluţie împotriva păduchilor.
Nu e totuşi chiar aşa de rău, măcar ploşniţe nu avem, nu s- au mai văzut de mult. Mi le amintesc şi pe- astea, le- am văzut cu ochii mei când aveam vreo trei ani, în vilişoara din Floreasca unde am locuit prin ’59- ’60. Mi le arăta tata, când dădea brusc la o parte salteaua patului. Erau ca nişte bobiţe stacojii, tari şi lucioase ca fructele de pădure sau ca acele boabe negre de iederă pe care ştiam că nu tre buie să le bag în gură. Doar că bobiţele dintre sal -
tea şi scheletul patului fugeau repede către colţurile întunecate, atât de alarmate, că mă apuca râsul. Abia aşteptam să mai ridice
— 9 —
tata colţul greu al saltelei (când se schimbau cearşa furile) ca să
mai văd animăluţele durdulii. Râdeam atunci cu atâta poftă, că mama, care mă purta cu părul mare şi tot numai buclişoare, mă lua întotdeauna- n braţe, scui pându- mă să nu mă deoache.
Tata aducea apoi pompa de analcid şi le trăgea câte un duş urât mirositor ploşni ţelor oploşite pe la încheieturile lemnăriei, de le mergeau fulgii. Îmi plăcea cum mirosea lemnul patului, brad încă mustind de răşină, îmi plăcea până şi mirosul de analcid.
Apoi tata lăsa în jos salteaua şi venea mama cu cearşafurile în braţe. Când aşternea unul dintre ele pe pat, se umfla ca o gogoaşă mare în care- mi făcea o plăcere neobişnuită să mă vâr.
Aşteptam apoi să se lase, încet, cearşaful pe mine, să se muleze pe corpu şorul meu, dar nu pe fiecare părticică a lui, ci desenând complicate cute şi cutişoare. Camerele erau pe atunci mari ca nişte hale, şi- n ele se tot învârteau cei doi oameni uriaşi care, nu se știe de ce, aveau grijă de mine: mama şi tata.
Dar nu- mi amintesc înţepăturile de ploşniţă. Mama- mi spu -
nea că sunt ca nişte cerculeţe roşii pe piele, cu un punct alb în mijloc. Şi că mai degrabă te ardeau decât să te mănânce. Nu ştiu, fapt e că iau mereu păduchi de la copii când mă aplec deasupra caietelor lor, e ca o boală pro fesională. Port părul lung din vre -
mea când aş fi putut deveni scriitor. Atât mi- a rămas din cariera asta, pletele. Şi helăncile pe gât, cum purta primul scriitor pe care l- am văzut vreodată şi care mi- a rămas ca o imagine, glori -
oasă şi de neatins, a autorului: cel din Mic dejun la Tiffany.
Părul mi se- atinge mereu de cel al fetiţelor, înfoiat şi plin de pan -
glicuțe. Pe funiile astea cornoase, semitransparente, urcă insec -
tele. Ghearele lor au curbura firului de păr, pe care- l apucă per fect.
