Dar jertfa lui zadarnică se pare,

Pe cât e ghiersul cărții de frumos.

Carte iubită, fără de folos,

Tu nu răspunzi la nici o întrebare.“

Tudor Arghezi, Ex libris

PARTEA ÎNTÂI

1.

Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă

1mai sperie, nu- mi mai provoacă greață. Doar mă mă nâncă.

Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: ouşoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianţa chiuve -

tei. Rămân destui şi între dinţii pieptenelui, pe care- i curăţ apoi cu periuţa de dinţi veche, cea cu coada mucegăită. N- am cum să nu iau păduchi – sunt profesor la o şcoală de peri ferie. Jumă -

tate din copii au păduchi, le sunt găsiţi la în ceputul şcolii, la vizita me di cală, când asistenta le prefiră părul cu gesturile experte ale cimpanzeilor – doar că nu crapă- n dinţi crustele de chitină

ale insectelor capturate. În schimb, reco mandă pă rinţilor o solu -

ţie alburiu- leşioasă, mirosind a chimicale, aceeaşi pe care- o folo -

sesc până la urmă şi profesorii. Toată şcoala ajunge în câteva zile să miroasă a soluţie împotriva păduchilor.

Nu e totuşi chiar aşa de rău, măcar ploşniţe nu avem, nu s- au mai văzut de mult. Mi le amintesc şi pe- astea, le- am văzut cu ochii mei când aveam vreo trei ani, în vilişoara din Floreasca unde am locuit prin ’59- ’60. Mi le arăta tata, când dădea brusc la o parte salteaua patului. Erau ca nişte bobiţe stacojii, tari şi lucioase ca fructele de pădure sau ca acele boabe negre de iederă pe care ştiam că nu tre buie să le bag în gură. Doar că bobiţele dintre sal -

tea şi scheletul patului fugeau repede către colţurile întunecate, atât de alarmate, că mă apuca râsul. Abia aşteptam să mai ridice

— 9 —

tata colţul greu al saltelei (când se schimbau cearşa furile) ca să

mai văd animăluţele durdulii. Râdeam atunci cu atâta poftă, că mama, care mă purta cu părul mare şi tot numai buclişoare, mă lua întotdeauna- n braţe, scui pându- mă să nu mă deoache.

Tata aducea apoi pompa de analcid şi le trăgea câte un duş urât mirositor ploşni ţelor oploşite pe la încheieturile lemnăriei, de le mergeau fulgii. Îmi plăcea cum mirosea lemnul patului, brad încă mustind de răşină, îmi plăcea până şi mirosul de analcid.

Apoi tata lăsa în jos salteaua şi venea mama cu cearşafurile în braţe. Când aşternea unul dintre ele pe pat, se umfla ca o gogoaşă mare în care- mi făcea o plăcere neobişnuită să mă vâr.

Aşteptam apoi să se lase, încet, cearşaful pe mine, să se muleze pe corpu şorul meu, dar nu pe fiecare părticică a lui, ci desenând complicate cute şi cutişoare. Camerele erau pe atunci mari ca nişte hale, şi- n ele se tot învârteau cei doi oameni uriaşi care, nu se știe de ce, aveau grijă de mine: mama şi tata.

Dar nu- mi amintesc înţepăturile de ploşniţă. Mama- mi spu -

nea că sunt ca nişte cerculeţe roşii pe piele, cu un punct alb în mijloc. Şi că mai degrabă te ardeau decât să te mănânce. Nu ştiu, fapt e că iau mereu păduchi de la copii când mă aplec deasupra caietelor lor, e ca o boală pro fesională. Port părul lung din vre -

mea când aş fi putut deveni scriitor. Atât mi- a rămas din cariera asta, pletele. Şi helăncile pe gât, cum purta primul scriitor pe care l- am văzut vreodată şi care mi- a rămas ca o imagine, glori -

oasă şi de neatins, a autorului: cel din Mic dejun la Tiffany.

Părul mi se- atinge mereu de cel al fetiţelor, înfoiat şi plin de pan -

glicuțe. Pe funiile astea cornoase, semitransparente, urcă insec -

tele. Ghearele lor au curbura firului de păr, pe care- l apucă per fect.

Umblă apoi pe pielea capului, îşi lasă acolo excrementele şi ouăle. Înţeapă pielea, nevăzută de soare vreodată, de un alb imaculat, ca de pergament, şi asta le e hrana. Când mâncărimile

— 10 —

devin cu neputinţă de suportat, dau drumul la apă fierbinte- n cadă și mă pregă tesc să- i extermin.

Îmi place cum sună apa în cadă, clocotul acela năval nic, repe zirea turbionară a miliardelor de stropi şi şuviţe răsucite- n spirală, vuietul jetului vertical în gelatina verzuie a apei ce creşte infinitezimal, cucerind pereţii căzii prin um flări obstaculate şi invazii bruşte, de parc- ar fi nenumă rate furnici transparente roind în jungla amazoniană. În chid robinetul şi se face linişte, furnicile se topesc una- n alta şi safirul moale ca un jeleu rămâne liniştit, se uită la mine ca un ochi limpede şi mă aşteaptă. Gol, intru- n apă cu voluptate. Îmi scufund imediat capul, simt cum pereţii apei îmi urcă simetric pe obraji şi pe frunte. Apa mă

strân ge, e grea în jurul meu, mă face să levitez în mijlocul ei.

Sunt sâmburele unui fruct cu carnea verde- albastră. Părul mi se întinde până la marginile căzii, cum ar deschide o pasăre neagră aripile. Firele se resping între ele, fiecare e independent, fiecare pluteşte, muiat deodată, printre cele lalte, fără să le atingă, asemenea tentaculelor unor crini-de-mare. Mişc capul brusc într- o parte şi- ntr- alta ca să simt cum firele se tensionează, se- ntind prin apa densă, capătă greutate, o greutate neaşteptată.

E greu să le smulgi din alveolele lor de apă. Păduchii se ţin bine de trunchiurile groase, se fac una cu ele. Feţele lor inumane arată

un fel de nedumerire. Carcasele le sunt din aceeaşi substanţă

cu firele de păr. Se moaie şi ele în apa fierbinte, dar nu se dizolvă.

Tubuşoarele respiratorii aşezate simetric pe marginea pântecelor gofrate sunt bine- nchise, ca nările lipite ale focilor. Plutesc în cadă pasiv, destins ca un preparat anatomic, pielea degetelor mi se umflă şi se- ncreţeşte. Sunt şi eu moale, de parc- aş fi aco perit cu chitină străvezie. Mâinile, lăsate- n voia lor, plutesc la supra -

faţă. Sexul tinde şi el să se- nalţe, ca un dop de plută. E atât de straniu că am un trup, că sunt într- un trup.

— 11 —

Mă ridic în capul oaselor şi- ncep să- mi săpunesc părul şi tru -

pul. Cât stătusem cu urechile sub apă auzisem clar discuţii și bufnituri din apartamentele vecine, dar ca prin vis. Acum aveam dopuri de gelatină- n urechi. Îmi plimb palmele pline de săpun pe trup. Trupul meu nu e pentru mine erotic. Parcă nu peste tru pul, ci peste mintea mea îmi trec degetele. Mintea mea îmbrăcată în carne, carnea mea îmbrăcată în cosmos.

Ca şi în cazul păduchilor, nu am o prea mare surpriză când ajung cu degetele pline de săpun la buric. De câţiva ani buni mi se- ntâmplă asta. La început m- am speriat, bineînţeles, fiindcă

auzisem că se poate- ntâmpla să- ţi plesnească buricul. Dar nu- mi făcusem niciodată probleme cu al meu, fiindcă buricul meu nu era decât o scobitură pe pântecul meu „lipit de şira spinării“, cum spunea mama. Pe fundul acestei adâncituri era ceva neplă cut la atingere, care nu ajunsese să mă preocupe vreodată. Bu ricul nu era altceva decât locul scobit al mărului, de unde iese codiţa.

Am crescut şi noi ca nişte fructe pe un pețiol străbătut de vini -

şoare şi artere. Dar cu câteva luni în urmă, pe când îmi treceam degetele grăbit peste accidentul ăsta de pe trupul meu, doar ca să nu rămână nespălat, am simţit ceva neobişnuit, ceva ce n- ar fi trebuit să fie acolo: un fel de ţumburuş care mi- a zgâriat vârful degetului, ceva neorganic, nefăcând parte din trupul meu. Era încrustat în nodul de carne palidă ce se holba acolo, ca un ochi între două pleoape. Pentru prima oară m- am uitat mai atent, sub apă, depărtând cu degetele marginile crevasei. Cum nu vedeam bine, m- am ridicat din cadă, şi lentila de apă din buric s- a scurs încetişor. Dumnezeule, îmi spuneam zâmbind, am ajuns să- mi contemplu propriul ombilic… Da, era un fel de nod palid, ce căpătase- n ultimul timp mai mult relief decât de obicei, pentru că la aproape treizeci de ani muşchii pântecului mi se mai relaxaseră. O încrustaţie ca o unghie de copil, într- una din tre

— 12 —

volutele nodului, se dovedi simplă murdărie. Dar din cealaltă