E prea puţin. Puterea absolută devine neapărat demenţă.
- împotriva teoriei (lui Sartre şi altora) după care semnele nu pot fi interpretate (Nu există semne!) şi nimic în lume nu chezăşuieşte pe Dumnezeu, aceste cuvinte ale lui Tocqueville: „Nu-i nevoie ca Dumnezeu să vorbească el însuşi pentru ca să descoperim semne sigure ale voinţei sale."
Orice încercare de carteziană plecare de la o presupus posibilă tabuJa rasa e făţărnicie pentru că nu ne putem preface că nu ştim.
- Două precizări cu privire la răstignire:
a) vinovaţii
Nu numai saducheii, fariseii şi autorităţile romane, ci fiecare dintre noi.
Rugăciunea din ziua de vineri: „Mărturisesc înaintea ta, întru această zi a răstignirii tale, întru care ai pătimit şi ai luat moarte, pentru păcatele noastre, pe cruce, că eu sunt cel care te-am răstignit cu păcatele mele cele multe şi cu fărădelegile mele cele rele.
b) Nu e un fapt istoric petrecut acum două mii de ani, ci un eveniment care se repetă de-a pururi şi în fiecare ceas, se repetă neîncetat şi dacă ochii noştri ar şti să vadă ar putea oricînd avea în faţă îngrozitorul spectacol înzestrat cu perenitate şi ubicuitate.
Ceea ce, în La mort d'Atahualpa, Valery Larbaud îşi închipuie cu privire la executarea regelui incaş — ea are loc fără întrerupere într-o cameră orbitor luminată a hotelului Sonora Palace (De nu ar greşi ciiwa uşa!) - este adevărat pentru răstignirea Domnului, pe care veşnic o înnoim.
1969
Casa inginerului I. Pete. - din atît de respectabila stradă „Dim. Onciul" - nu e prea mare, dă însă o certă impresie de soliditate grădina din faţă, bine îngrijită, acareturi în mnd, ferestre cu geamuri bombate strălucitoare şi perdele cu falduri,
de un alb desăvîrşit.
în interior familia celui care-mi ceda bucăţica lui săptămînală de pîine, cînd eram în criză şi care nici măcar odată nu s-a răstit la cineva, e alcătuită din oameni care nu se poate să nu-ţi meargă drept la inimă: toţi muncesc ori studiază, se respectă între ei, se poartă frumos cu slujnica (sunt în cîmpul muncii, îşi pot îngădui s-o ţină), sunt bucuroşi
392
de oaspeţi: nimic forţat, nici un vicleşug, nimic distonant ori straniu. Cinste, virtute neostentativă, credinţă moderată, bunătate firească, gentileţe din belşug.
Majoritatea tăcută. Revăd cu ochii vechiul meu ideal, strada Armenească şi casa Şeteanu şi casa Boerescu şi toată lumea aceea pe care nesăbuiţii şi imbecilii s-au grăbit s-o dărîme pentru ca apoi (dar şi Galsworthy în Forsyte Saga a păţit la fel, ta sfîrşit îl reabilitează pe proprietarul Soames) să jinduiască după ea şi să
caute s-o refacă în apartamentele lor de două ori trei camere din blocurile proprietate personală construite după normă (confortul unu sporit) ori să se ducă
s-o caute — cu 70 kg — în [srael.
Intervievv cu dramaturgul Franz Molnar: „Mi se pare că principiile care determinau acum un sfert de secol succesul unei piese sunt astăzi complet schimbate. Pe atunci viaţa era liniştită. Societatea era bogată, se trăia bine şi tară
enervare, era aproape plictisitor."
(Criminalei doctrine a plictiselii, expusă de Lamartine în vremea domniei lui Ludovic-Filip — Franţa se plictiseşte, domnilor — i s-au adus atîtea hosanale şi i s-au dat atîtea satisfacţii încît cele mai plate şi mărunte idealuri „mic burgheze" au ajuns a fi aureolate de nostalgie şi înconjurate de strălucitoare lumină. Crapă cu toţii acum după ele, toţi umblă cu limba scoasă după simplele componente ale vieţii burgheze dinainte. Cum le mai lasă gura apă - şi bale -
după o locuinţă, hrană şi puţină linişte!)
- Ritualul rugăciunii.
Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de formalism şi nesinceritate.
Sinceră e numai rugăciunea izvorîtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care-1 citim din carte ca pe o reţetă: (La capătul pericolului stă
rîşniţa de rugăciuni a Tibetanilor.)
Poate că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de linişte şi reculegere, aceasta însem-nînd faza de pregătire, de punere în situaţia oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă, făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi (sau mai întîi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului - inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii - şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi cum nu s-ar şti? - suntem atenţi să
desprindem îndemnurile care ni se dau; inima acum e pe recepţie.
393
- Discuţie, la Jilava (în 1961, cred) cu profesorul Vasile Barbu şi cu tînărul Gheorghe M., admiratorul înflăcărat al Legiunii (deşi mult prea tînăr ca să fi putut face parte din Mişcare). Le invoc mai ales cazul Stelescu.
Legionarii, ce-i drept, omorau. Dar executanţii (desemnaţi după ce se
pronunţa sentinţa unui tribunal de Sf. Vehme) mergeau şi ei la moarte sigură, căci erau obligaţi să se predea. Nu fugeau după ce ucideau, ştiau că vor muri şi ei, astfel încît se încadrau în definiţia lui Camus: revoltat autentic nu e cel care trimite la moarte stînd în biroul lui, ci „dreptul" care piere o dată cu victima.
- Microsemnalele
Ororile regimurilor totalitare nu pot fi în general detectate decît dacă
regimul respectiv practică o brutalitate simplistă (exemple: tiranii din vechime şi evul mediu, mongolii, Timurlenk, nazismul...). Deîndată însă ce avem de a face cu sisteme subtile şi grijulii de salvarea aparenţelor - unde se lucrează sistematic şi savant - depistarea este incomparabil mai grea şi în faţa istoricului se iveşte problema crimei perfecte. Aflarea adevărului în acest caz a înfrînt mulţi specialişti şi detectivi de seamă. Istoricul sau cercetătorul, acum, trebuie să dea dovadă de însuşiri neobişnuite şi să nu ezite a se referi la metode aparent străine de ştiinţa istoriei şi disciplina politicii. El trebuie să nu se ferească de a recurge la metode proprii detectivilor şi medicilor. Vreau să vorbesc de microsemnalele care, singure, de obicei, îngăduie străpungerea stratului de vid înapoia căruia este izolată crima perfectă.
Regimurile totalitare au grijă să ia toate măsurile necesare - mergînd foarte departe - pentru acoperirea adevărului. Nu deci prin simptome a căror examinare stă la îndemîna oricui se va putea rezolva misterul. Numai microsemnalele -
acele amănunte infime ori efecte secundare ori imprevizibile consecinţe datorate evoluţiei creatoare pe care nici criminalul cel mai prudent şi mai organizat nu le poate prevedea şi evita -sunt în măsură să arunce lumină asupra acestor „afaceri tenebroase"'. (Numai crima absurdă şi gratuită — a maniacilor, bunăoară — ar putea să pară înzestrată ca o forţă absolut sfidătoare. Dar absurdul e şi el absurd, nu e previzibil - şi-n momentul în care te încrezi în absurd şi hazard dai dovadă
de o credinţă raţionala în absurd şi hazard, credinţă inconsecventă, absurdă!) Intuiţia clinicianului este şi ea întemeiată pe astfel de microsemnale pe care numai deprinderea specialistului de bună credinţă şi inteligent le percepe, deîndată. Acestea sunt cele care nu-1 pot amăgi, oricît de ticluite, derutante ar fi simptomele. Boala şi minciuna (bolile mint şi ele, - ■ i iMiufkazâ) sunt depistate de fulgerătoarea sensibilitate la microsem-394
nale a specialistului ori cercetătorului cinstit care nu se mărgineşte să
analizeze ceea ce vinovatul - boala sau tiranul - îi prezintă cu făţarnică
