418
rudele şi cunoscuţii? - dacă Acel ale cănii căi sunt de nepătruns, cum spun englezii, umblă pe drumuri misterioase, nu ar fi venit în ajutorul meu prin persoana filosofului şi scriitorului Constantin Noica, fost coleg de liceu. Am făcut parte din cei care l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Cmipulung, m-am întîlnit cu el cînd venea (clandestin) la Bucureşti, şi l-am găzduit" - va nota, mai tîrziu, Părintele Nicolae Delarohia.
Ianuarie 1959. Refuză presiunile securităţii de a fi folosit ca martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica, este introdus în „lotul" filosofului (şi al prietenilor comuni) şi este condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale". Această nouă lovitură a sorţii se dovedeşte a fi hotărîtoare, căci la
15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Hristos, naş de botez fiind Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă
Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic".
August 1964. îndură, pînă la această dată (adică mai bine de 6 ani şi jumătate), rigorile închisorilor comuniste: insulte, bătăi, foamete, regim carceral.
Deşi extrem de slab, totuşi posteşte două zile pe săptămînă, se roagă, face peste rînd de serviciu sau acceptă corvezi ori de cîte ori un coleg mai neputincios îl solicită. Harul de povestitor, incredibila varietate a lecturilor şi o memorie prodigioasă — toate iscusit folosite pentru a da curaj şi putere sufletească
oamenilor - îl fac unul din intelectualii cei mai îndrăgiţi, în special de tineri. Cu un farmec rar întîlnit, povesteşte cutare carte celebră sau cutare film, ori ţine prelegeri despre existenţialism, teatrul absurdului, structuralism etc. - care pentru mulţi tineri înseamnă un priita (şi esenţial) contact cu valorile de vîrf ale veacului.
îndată după eliberare, la schitul bucureştean Darvari îşi desăvîrşeşte taina botezului prin ungere cu mir şi primirea sfintei împărtăşanii.
1964—1969. Refuză, cu rigidă intransigenţă, „orice fel de colaborare cu
comunismul". Este încărcător—descărcător pe un camion de „Alimentara" pînă
cînd este grav rănit în urma unui accident de circulaţie (1968). Este spitalizat la
„Pantelimon" pînă în martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica ş.a.) reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri publicate în
„Secolul 20", „Viaţa Românească" etc.
Apoi, în decursul anilor, va publica un impresionant număr de traduceri -
alegînd cu grijă lucrări care dezbat probleme morale şi etico-religioase, sau special adresate tineretului (cărţile lui Kipling). Amintim dintre acestea: 419 J
- JAMES BARLOW, Personalul de 1 şi 6 (Univers, 1971)
- DA VID STOREY, Viaţa sportivă (Univers, 1972)
- MAX OLIVER LACAMP, Focurile mîniei (Univers, 1972)
- împreună cu Al. Baciu, traduce din celebrul filosof francez contemporan ALAIN, Studii şi eseuri. Păreri despre fericire (Ed. Minerva, Colecţia BPT, 2 voi., 1973)
- RUDYARD KIPLING, Stalky et comp. (Univers, 1977)
- GASTON BOISSIER, Cicero şi prietenii săi (Univers, 1977)
- RUDYARD KIPLING, Domnia sa, preacinstitul elefant (Univers, 1978)
- ROBERT GRAVES, Eu, Claudius Zeul... (Albatros, 1979) A mai tradus, în franţuzeşte, cartea ieromonahului IOANICHIE BĂLAN, apărută în Belgia, la Chevetogne (unde se află una din marile universităţi catolice ale Occidentului şi unde N. Steinhardt a ţinut cursuri), sub titlul Vies des moines de Moldaxie, 1986.
1973. Constantin Noica vizitează Clujul şi îl cunoaşte pe episcopul vicar, P.
S. Iustinian Chira Maramureşanul, care-i vorbeşte despre mînăstirea Rohia unde fusese aproape trei decenii stareţ. Atras din ce în ce mai mult de viaţa monahală
(de fapt, chiar trăia ca un călugăr), N. Steinhardt căuta o mînăstire. La Rohia îl duce prima oară (fără să-i spună unde şi de ce) scriitorul Iordan Chimet, de conivenţă cu Noica. Pentru N. Steinhardt evenimentul capătă proporţii de revelaţie: întîlneşte, după multe căutări, locul visat, şi pe măsura dragostei aparte pe care o are pentru tărîmurile transilvane şi oamenii lor, pentru intensa viaţă
culturală clujeană. Simpati-zîndu-1 din prima clipă, P. S. Iustinian Chira Maramureşanul îi va deveni prieten şi ocrotitor.
1976. N. Steinhardt publică primul volum important de eseuri, între viaţă şi cărţi (Editura Cartea Românescă). Deşi în faza de corectură I cenzura îl reduce la jumătate şi cartea apare numai după ce Mihai Gafiţa „blindează" cu o prefaţă
textele păstrate, critica o apreciază unanim ca pe un eveniment.
1980. Odată cu volumul de cronici Incertitudini literare (Ed. Dacia), căruia i se decernează premiul pentru critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, se poate spune că pentru N. Steinhardt se încheie „deceniul traducerilor" şi începe
„deceniul volumelor de autor".
16 august 1980. în 1976, părintele stareţ al Rohiei, Serafim Man, îi ceruse lui N. Steinhardt „să-i găsească un bibliotecar" care să pună în ordine cele peste 23.000 de volume adunate la mînăstire. N. Steinhardt începe anevoioasa acţiune,
căreia i s'e va dedica abia după stingerea, la 90 de ani, a tatălui său, şi după
îmbracarea hainei monahale. La 16 august 1980, este călugărit de I. P. S.
420
Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Ocrotitorul său de suflet, P. S.
Chira Maramureşanul, îi „dă canon" să continuie cu şi mai multă stăruinţă
activitatea de creaţie, care acum îmbracă un dublu aspect: ca scriitor semnează
tot N. Steinhardt, în timp ce predicaţiile şi meditaţiile religioase sunt semnate
