Aşa încît tabloul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt conştiincioşi. Acum cei mai mulţi s-au zburătăcit peste întreg pămîntul (în Noua Zeelandă, în Brazilia, în Olanda, în Spania, în Canada - ba şi în Israel). Sevastia Sorin e în Argentina, Silvia a murit în Australia, după ce fusese căsătorită cu un mare negustor de diamante. Alţii, rămaşi în ţară, se zbat să obţină pensii cît mai mari şi alocaţii speciale ca vechi ilegalişti. Au dificultăţi cu noile servicii de cadre - a! cît îi cred şi-i înţeleg - şi cu noul aparat de stat care, inexplicabil, îi priveşte cu nepăsare ori chiar cu lipsă de simpatie.
Gazda noastră din astă seară nu mai e preşedintă la Tribunalul Suprem: după ce a fost simplă judecătoare la un tribunal raional e acum pensionară.
406
Principala lor distracţie acum e povestirea de anecdote (împotriva regimului), din care ştiu puzderii - nu însă atît de multe încît să nu fie nevoiţi să le repete. Sunt prins şi eu, mut, într-o avalanşă de glume dinadins povestite - o, surpriză! - cu un uşor accent evreiesc. Conversaţia ajunge un fel de oratoriu alcătuit din recitative unde fiecare, pe rînd, îşi aduce contribuţia de amărăciune rostind cîte o anecdotă după ce are să întrebe - schiţîndu-şi teama cu un gest dubitativ al mîinii şi o mişcare de încreţire a sprîncenelor - daca nu e ştiută. Este (căci mulţimea anecdotelor nu alcătuieşte o serie care să tindă spre infinit), dar în temeiul aplicării unei convenţii tacite (de ajutor reciproc şi îngăduinţă colectivă) toţi cei prezenţi se declară neştiutori şi gata să asculte. Efectul este de o monotonie ritualistă, quasi-totemică.
Avea aşadar dreptate Sainte-Beuve cînd a spus: // /; V a que de vivre; on voit tont et le contraire de tont122.
Iată că oaspeţii familiilor Sorin şi Rudich sunt acum jigniţi şi decepţionaţi.
Mistica s-a transformat în politică şi politica în resentiment. BUGHI MAMBO RAG
... să ai giijă să torni sosul de ciocolată fierbinte peste giişul care trebuie să
se fi răcit...
„Şl iată că de-acum încolo te vezi osindit să strigi <*Eu, eu, eu» hi gol, şi la asta nu încape răspuns. "
Saint Exupeiy
- Dar nu numai foştii oaspeţi ai familiilor Sorin, Rudich şi altele.
Resentimentul e general. Anecdotele bînfuiesc peste tot locul. Sunt toţi dezamăgiţi, de ei înşişi şi unul de altul, vestitorii lumii fericite. Sunt acriţi de serviciile de paşapoarte, de noile formulare, de reintrarea în rîndurile masselor.
Demisionaţi, pensionaţi, trecuţi în retragere, transferaţi, obosiţi, plictisiţi, sătui de invidie şi ambiţie, nu mai jinduiesc decît după frigidere de mare capacitate, apartamente în centru, maşini din import, conturi la Cec, şuncă proaspătă de Praga, muşchi de vacă tară oase şi excursii individuale.
A trecut vremea entuziastă şi mărinimoasă de pe la 1946 cînd doamna Neuman, soţie de mare negustor şi bogătaş, luînd parte în societate la un joc de canastă pe cocoşei — parcă banii mai au vreo valoare? - lăcrimează în plină
partidă (deşi nu pierde, în faţa ei se înalţă mormane de piese de aur) şi răspunde discretei întrebări a celorlalte jucătoare: nu, nu mă doare nimic, dar irii-e gîndul la copiii vietnamezi.
407 J
De atunci a cunoscut alte griji, mai apropiate: ginerele ei, însuşi casierul general al partidului, a trecut prin puşcărie; în Vietnam s-a încheiat pacea, au mai fost şi copiii coreeni, s-a încheiat armistiţiu şi-n Coreea, pe Calmanovici l-au împuşcat, Steluţi s-a sinucis cînd i-au arestat băiatul, şi cîte şi cîte nu s-au mai petrecut.
- Sunt toţi sătui pînă peste cap unii de alţii - iată, toţi - da, toţi - prietenii şi colegii i-au dezamăgit, recunoscător nu e nimeni, totul e sluţenie, plictiseală, vid.
Avîntului, nădejdii în minunata zi de mîine, credinţei în partid le-a luat locul pragul bătrîneţii acre.
Dar nu-i oare asemenea şi-n rîndurile foştilor deţinuţi politici? Amintirea anilor închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a-i regreta. (Cum şi Gambetta ducea dorul Adunării naţionale unde fusese în minoritate şi atacat dar trăise printre cei mai aleşi şi mai subţiri oameni ai ţării.)
Constatarea din Imitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil al decepţiei la sfirşitul oricărei vieţi, oricărei aventuri, oricărei întîmplări, cu privire la simţămîntul golului total şi al amărăciunii fără leac e valabilă pentru toţi, de orice parte ar fi. Foştii deţinuţi politici s-au dezamăgit şi ei reciproc: unii s-au arătat necinstiţi, alţii bîrfi'tori, ingraţi, ranchiunoşi, carierişti... Ceilalţi dacă le pomeneşti de închisoare, dau din umeri, te consideră pisălog, ramolit, zaharist.
- Trixi, liberată în '62, a găsit un post de foarte mică funcţionară. A fost apoi profesoară de limbi străine occidentale la o legaţie popular democratică. Are acum o slujbă mai bunicică, nu grozavă; noroc de ea că i-a picat o moştenire din occident şi i se îngăduie să călătorească "într-acolo destul de adesea.
- După 23 August, Petre Iosif (doctorul L. Brauchfeld) a fost numit director al Operei (cînta doar la vioară); a lucrat apoi în cadrul Comitetului central; dezamăgirea 1-a făcut să ceară şi obţină un „post ideal": e ataşat cultural la Roma.
- Fac glume, spun anecdote, se dezic. Şi cred că-s izbăviţi.
Numai că-i mai complicat. Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, îmi spune Ion Caraion şi mă lămureşte:
Ca să te poţi răstigni şi libera trebuie:
mai întîi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public, să te autodenunţi şi să
recunoşti: am greşit! am fost un porc!
în al doilea rînd să te cureţi prin suferinţă autoimpusă, trecînd prin faza deşertului, a pustniciei, a focului purificator;
408
abia arunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobîndeşti dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce.
Pe cruce nu te urci de la o zi la alta, hop! şi s-a zis, spui o anecdotă şi ai trecut vămile.
- Dacă s-au descompus atît de vizibil cei apăsaţi numai de remuşcări ori deziluzii politice ori acriţi de anchete şi interogatorii (s-au denunţat unii pe alţii), de colocaţiune (unde s-au exasperat şi duşmănit unii pe alţii), de cadre, de schimbările liniei, cum aş arăta eu cu mocirla în urma mea, cu viaţa mea irosită şi făcută albie de porci? De n-aş fi creştin!
Iată însă că sunt. Clopotele acum şi pe mine mă cheamă prietenos, familiar.
într-un anume fel mă pot dezvălui şi eu ca-n Caravna lui Hauff: Ich, bin dar
Răuber OrbazanUi. Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescîrbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine.
Acesta-i norocul meu, nefiresc, negîndit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscînd dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă
să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.
Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descompus de timp - şi nu ajung să fiu şi eu - cum spune Francois Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă
