264

Gabriela Adameşteanu

— Mi‑amintesc foarte bine seara aceea ! Dumneata erai în vizită şi Sophie a răspuns la telefon şi, de emoţie, aflând despre moartea Regelui Carol, a adus-o mai repede pe lume pe Yvonne !

Iar după ce dumneata ai plecat, a venit nenea Alecu împreună

cu naşa Fănica. şi când a auzit trista veste cu regele, naşa Fănica a plesnit palmele şi a spus : asta nu‑i moarte curată ! Asta e moarte cu bănuială ! şi naşul Alecu a spus că el pusese pariu că până la urmă au să‑l otrăvească pe Regele Carol, pentru că el a făcut tratatul secret cu nemţii…

— Prostii… Tu prêtes comme d’habitude l’oreil e à toutes les bêtises… Pauvre Alecu, il est bien gentil, il fait de son mieux, mais… spune doamna Mironescu, aşezându‑se şi ea, de cealaltă

parte a domnului Ialomiţeanu, pe canapea.

— Aidi, donşoară, lăsaţi‑vă‑ţi de joaca asta ! şi nu mai începeţi toate pişcoturile, că o donşoară trebuie să mănânce frumos în lume, şi cine le mai ia pe urmă dacă le vede aşa, muşcate ? Aidi, donşoară, aidi, fiţi de‑nţeles ! Nu vă uitaţi aşa la mine, ca lupu’…

şoapta madamei Ana face asistenţa să se amuze. Numai tânăra mamă îşi exprimă îngrijorarea că, în aceste vremuri grele, când străinii se pregătesc să plece, va fi dificil a mai găsi pe cineva convenabil ca să se ocupe de copil.

— Că va fi imposibil să mai găseşti Fräulein şi mademoisel e, nu este nimic, stimată doamnă ! Dar vor dispărea şi servitorii !

Iar aprovizionarea va deveni o mare problemă, aşa cum a şi ajuns pentru sărăcime, care nu numai că stă la cozi, dar nu găseşte carne decât de două ori pe săptămână, încolo, zilele de post pe care le‑a fixat statul. Aşa că nu mai e mult şi va fi şi la noi ca în Germania, unde oamenii de condiţie stau la coadă… Da, da, stimată şi distinsă doamnă, ne aşteaptă zile încă şi mai grele.

Glasul tânărului profet este vesel şi o lucire de satisfacţie i s‑a aprins în ochi. totuşi, o tăcere îngrijorată s‑a ţesut în penumbra salonului, la această oră neliniştitoare a zilei, entre chien et loup.

Cel mai tare s‑a întunecat la faţă Profesorul Mironescu, care îşi

Dimineaţă pierdută

265

tamponează îngrijorat fruntea pleşuvă : fierbinţeala pleoapelor îi lasă impresia că febra i-a urcat deodată, periculos de mult. Va mai întârzia aici câteva clipe, apoi va merge să se repauzeze în dormitor şi să‑şi schimbe, pentru sindrofie, ţinuta.

— Aţi văzut‑o cumva la înmormântare şi pe acea tânără văduvă

a colonelului Albu despre care s‑a vorbit atât ?

Doamna Mironescu întinde madamei Ana ceaşca de ceai neter‑

minată.

— Cineva, stimată doamnă, mi‑a arătat‑o într‑adevăr… Dar în asemenea circumstanţe nu cutezi a privi o doamnă şi, de altminteri, ar fi fost dificil chiar dacă aş fi cutezat, parce qu’elle portait grand deuil. Voalul îl avea atât de des, încât nu puteai decât presupune, astfel că cei ce i‑au lăudat frumuseţea nu cred că au văzut mai bine ca mine. Bineînţeles, arăta afectată de pierdere şi aşa ceva impresiona asistenţa, numai că pot spune, fără să

exagerez, că oriunde întorceai capul, te impresiona la fel de mult.

Atâtea familii lovite, fiecare lângă alt sicriu ! şi acele sicrie, închi‑

puiţi‑vă, stimată doamnă Mironescu, închipuiţi‑vă, închise şi sigilate ! Pentru că ce se afla în ele ? Dacă îmi este permis să spun, câte o ciozvârtă de om, un umăr, un picior şi aşa mai departe…

Nu, fiţi pe pace, nu am să cad în amănunte grosiere, dar nu puteai să stai altfel decât cu batista la nas. Da, revin iarăşi la ce mă

acuzaţi c‑aş exagera, stimată şi distinsă doamnă. Cineva bine informat îmi spunea că începând din astă‑seară trenurile de pasageri nu vor mai circula spre Sinaia, cât despre medici, am auzit că ar fi fost obligaţi să facă exerciţii de serviciu sanitar…

— Sper să fie cum ai auzit, dragul meu. Sper să fi învăţat ceva din războiul balcanic ! Atunci murdăria şi dezorganizarea au făcut atâtea victime !… Cu ochii mei am văzut cum se bucurau bieţii noştri soldaţi primind uniformele bulgăreşti, neştiind că se pregă‑

tesc să îmbrace adevărate cămăşi ale lui Nessus. L‑am auzit doar pe un medicinist tinerel, abia întors de la Heidelberg, perorând

266

Gabriela Adameşteanu

despre necesitatea de a se trece echipamentul capturat prin etuvă, pentru că la adversarii noştri bulgari era mare epidemie de holeră.

Peroraţia lui a declanşat numai ironii : de unde etuvă ? Obişnuita lipsă de respect ce o pun oamenii de la noi atunci când combat o opinie diferită. Iar tinereţea medicinistului nu‑i permitea nici ea să cedeze, astfel că, plictisiţi, chiar şi cei ce i‑ar mai fi dat dreptate s‑au strâmbat, hai, domnule, lasă‑ne ! Iartă‑ne ! Deschide ochii, trezeşte-te şi vezi că eşti în Balcani, nu la Heidelberg, i-au aruncat bietului tânăr, ce avea, într‑adevăr, să fie una dintre primele victime ale holerei venite prin uniformele capturate de la bulgari…

Încleştându‑şi palmele fierbinţi pe braţele scaunului, Profesorul Mironescu clatină din cap cu un surâs istovit. Dar pe el ce întârziate iluzii tinereşti îl aduseseră, voluntar, în război ? Ce chin să suporte cizmele ce‑l rodeau, marşurile istovitoare sub arşiţă şi apa coclită, praful ce scârţâia tot timpul în dinţi când mânca, duhoarea privatei peste care se aşezase popota şi, în plus, prezenţa continuă a celorlalţi !

Purtat de amintiri, scoate din buzunar nelipsitele Fructines‑Vichy, bonbons laxatifs purgatifs dépuratifs, inoffensifs antiseptiques de l’intestin, A. Pointet, Pharmacien de 1‑ère classe, deschide cutia şi bâjbâie cu degetele tremurătoare printre pastiluţe, până prinde una.

— Aidi, donşoară, lăsaţi în pace măsuţa, c‑asta nu‑i jucărie…

Madam Ana prinde degeţelele fetiţei şi reuşeşte să o ducă spre uşă, câţiva paşi ; dar tocmai când se întinde, greoaie, să pună

mâna pe clanţă, Yvonne, nesigură pe picioruşele ei strâmbe, dar cu o viclenie agilă, dispare deodată pe după mobile, spre marele amuzament al domnului Ialomiţeanu.

— Yvonne ! Ştii unde trebuia să fii la ora aceasta ! Lumea străină

o tulbură şi o oboseşte şi, cu cât e mai obosită, cu atât e mai dificilă…

S‑a creat un mic intermezzo : doamna Mironescu îi cere Yvonnei să meargă mai repede la culcare, domnul Mironescu o complimentează pe madam Ana pentru tortă, domnişoara Margot

Dimineaţă pierdută

267

se consultă în şoaptă cu domnul Ialomiţeanu, iar acesta, râzând ştrengăreşte, o îndeamnă să‑şi spună nedumeririle cu glas tare.

şi ea îndrăzneşte, cu un glas tremurat:

— Poate de aceea Regele Carol nu a vrut atunci să fie război ?

Poate ştia că ţara nu este pregătită şi de aceea nu a vrut să semneze mobilizarea ?… Cum, acestea chiar dumneata, domnule Ialomiţeanu, mi le‑ai povestit ! Că ei îi strigau din stradă să facă mobilizarea şi regele nu voia şi nu voia… şi pe urmă a lăsat să iasă cum vrea poporul : i‑a chemat pe toţi şi a semnat ! Plângea şi semna ! şi la sfârşit a spus : Armes Land ! Dar s‑a supus, ca să iasă cum vrea poporul…

— Poporul, da ! Poporul, strada, care ştie atât de bine ce vrea !

Dar, à propos, vă mai amintiţi cât costa un agent data trecută ?

Douăzeci de lei… Un agent provocator al războiului sau cum ar fi de fapt corect să‑l denumesc ? râde domnul Ialomiţeanu.

— Cum poţi să spui aşa ceva, când cu ochii dumitale ai văzut că străzile erau pline de manifestanţi ?