un cal şi mergeam la târg. Aşa munceam şi trăiam. În acea vreme stătea la noi în casă un soldat, dar mai târziu a
plecat de la noi şi a cam rătăcit. Odată, pândind momentul potrivit, s-a furişat la noi în curte şi a furat roţile de la căruţă.
Eu i-am explicat părintelui Leonid necazul meu şi i-am spus că ştiu hoţul şi că pot să-mi găsesc roţile. «Lasă,
Semenuşca, nu alerga după roţile tale – a răspuns părintele. Aşa te-a pedepsit Dumnezeu: să-ţi duci pedeapsa de la
Dumnezeu şi atunci te vei izbăvi de la multe. Dar dacă nu vrei să rabzi în această mică încercare, atunci vei fi şi mai mult pedepsit». Eu am urmat sfatul schimnicului şi cum a spus el, aşa am şi făcut. În scurt timp, acel soldat a
pătruns iar la noi în curte, a şterpelit din hambar sacul cu făină, l-a pus pe umăr şi vrând să treacă cu el prin grădină
s-a întâlnit cu mama. «Unde vrei să duci sacul?». Atunci el a aruncat sacul şi a fugit. Însă imediat a avut loc altă
întâmplare. Noi aveam o vacă pe care vroiam să o vindem. Am găsit cumpărător, ne-am târguit şi am luat arvună.
Însă cumpărătorul nu a luat vaca de la noi vreo câteva zile. În cele din urmă a luat-o la el. Însă în noaptea care a urmat, hoţul a pătruns în curtea noastră şi a dărâmat şopronul unde stătuse vaca, fără îndoială ca să omoare vaca,
însă vaca nu mai era acolo. Astfel încă o dată Dumnezeu, pentru rugăciunile schimnicului ne-a scăpat de nenorocire.
După aceasta, peste mulţi ani, ni s-a întâmplat şi un al treilea fapt.
Se încheiase Săptămâna Patimilor şi începuse Sărbătoarea Paştilor. Nu ştiu cum mi-a venit în gând să mut toate
lucrurile de trebuinţă din căsuţa mea la sora vecină. Aşa am şi făcut. În prima zi a praznicului am încuiat pe toate părţile casa şi am plecat la utrenie. Întotdeauna mergeam la această utrenie bucuros, însă acum, nu ştiu de ce, aveam ceva neplăcut în suflet. Întorcându-mă de la slujbă, văd că ferestrele casei sunt deschise, iar uşa descuiată. Atunci m-am gândit că a fost nebunul. Şi într-adevăr, el a fost, însă pentru că toate lucrurile fuseseră mutate, a plecat fără să
ia aproape nimic. Aşa mi s-a îndeplinit de trei ori prezicerea părintelui Leonid, aceea că dacă voi duce mica
pedeapsă de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu mă va mai pedepsi deloc.“
Monahia O. povestea:
„Încă din copilărie nutream marea dorinţă de a trăi în mănăstire şi în anul 1837, când aveam 12 ani, am rugat-o pe
mama să mă lase în ucenicie la mănăstirea din Kiev, unde mergeam adesea în călătorie. Ea nu a fost de acord, însă
mi-a promis că mă voi instala în schitul Borisovsk când voi împlini 15 ani. Dar nu după mult timp a murit, iar tatăl meu nicidecum nu vroia să mă ducă la mănăstire mai înainte de vârsta de 35 de ani.
Din această cauză m-am mâhnit mult şi, în anul 1840, când am trecut în al 15-lea an, m-am temut foarte mult ca să
nu hotărască ceva împotriva dorinţei mele şi de aceea m-am gândit să plec pe ascuns din casa părintească.
Însă singura mea mătuşă, care îmi era foarte apropiată, m-a luat cu ea acasă şi cu ea, mai târziu l-am convins pe tatăl meu să mergem la schitul Optina, la părintele Leonid şi să îi cer sfat. Tatăl meu a fost de acord. Când am ajuns la părintele Leonid, el, care niciodată nu ne văzuse, ne-a chemat pe fiecare după numele său şi a spus că de mult
aştepta astfel de oaspeţi. Datorită acestei întâmpinări neaşteptate, noi toţi ne găseam în impas, neştiind ce să
răspundem. Apoi am mers unul câte unul în chilia lui şi aici fiecăruia, după structura sufletească, i-a descris
prezentul, trecutul şi viitorul. Eu am ajuns la el după toţi ceilalţi. În aşteptarea acelui moment în care trebuia să intru la el, am simţit o mare teamă, însă am ieşit din chilia sa liniştită şi cu sufletul foarte înduioşat. Părintele mi-a dat binecuvântare pentru schitul Borisovsk şi datorită rugăciunilor lui, tatăl meu nu m-a mai împiedicat, însă mie nu mi-a dat nici o sumă de bani. Iar când l-am întrebat pe schimnic despre cum va fi viaţa mea, el a răspuns: «Ea va fi mai bună decât vieţile celor mai buni». Cuvintele părintelui Leonid s-au îndeplinit întru totul.
În anul 1841 tatăl meu m-a dus personal la schitul Borisovsk, în care am trăit până în prezent şi întotdeauna am
recunoscut în toate voia lui Dumnezeu, datorită sfintelor rugăciuni ale schimnicului“.
„În anul 1839, o fată de nobil din judeţul Sigrovsk a venit la schimnicul Leonid ca să ceară binecuvântare pentru a
intra în mănăstire. El i-a spus: «Mai aşteaptă un an şi atunci vino iar la noi». Fata s-a întors acasă cu mâhnire pentru că trebuia să aştepte mult şi se temea ca în decursul acestui timp să nu întâmpine vreun obstacol. Astfel gândind şi sosind acasă, s-a întristat şi a plâns mult. În întristarea ei a văzut de două ori în vis cum schimnicul i-a dat o bucată
de pâine, prima dată fără sare, dar a doua oară cu sare şi i-a vorbit: «Nu te întrista! Eu am spus că vei fi la mănăstire, numai că trebuie ca mai înainte să vii la mine». Când s-a împlinit anul ea a mers la Optina şi cum l-a văzut pe părintele Leonid nu a apucat să-i comunice nimic pentru că el i-a zis: «Ia spune, de ce te-ai întristat şi ai plâns? Doar ţi-am dat bucata de pâine şi tu ai mâncat-o, acum fii liniştită». Atunci fata a primit de la el binecuvântare ca să intre în mănăstire.
O oarecare negustoreasă Tulska, după moartea soţului, a rămas cu o fată domnişoară pe care vroia să o căsătorească
şi a mers la părintele Leonid pentru binecuvântare. El i-a poruncit să o aducă pe fată la sine spunându-i că are pentru ea un tânăr minunat. Mama a adus-o pe fată la schimnic însă el i-a dat acesteia binecuvântare să meargă la
mănăstirea de maici Belevska, unde în scurt timp s-a stins din viaţă.
C. Învăţăturile
Cuviosul Leonid se deosebea printr-o înţelepciune a practicilor duhovniceşti, fiind un îndrumător al sufletelor celor care alergau la el după ajutor şi un tămăduitor al neputinţelor şi bolilor lor.
Vorbirea de rău şi clevetirea sunt diferite, iar judecata este altceva. Una este ispita spre o faptă ruşinoasă şi alta este cuvântul rău: când judeci, atunci te transformi în judecătorul (osânditorul) aproapelui şi vrei să te aşezi pe tronul unicului Judecător Hristos.
Credinţa se pierde din cauza neîncrederii, evlavia – din cauza îndrăznelii, iar folosul învăţăturii – din cauza
curiozităţii.
Curiozitatea se alungă prin „credinţa că Dumnezeu împreună cu tine merge înaintea altora ca să nu te mândreşti; ţine-te sub ascultarea Lui“.
Cel care are puţină credinţă vie, niciodată nu se va îndoi – cu ajutorul lui Dumnezeu nimic nu este greu de făcut.
