Totuşi neliniştea aceasta ar trebui să vă arate unde să căutaţi liniştea. Ea v-a obligat să-mi scrieţi mie care sunt
mărginit la minte: astfel v-aţi deschis rănile iar „deschizând rănile – după cuvintele părinţilor – nu înseamnă că se înrăutăţesc, ci că se vindecă“. Fie ca Domnul să vindece şi boala sufletească pe care o aveţi ca să recunoaşteţi şi să
mărturisiţi adevărul.
Când nu aveţi linişte, să ştiţi că, de fapt, nu aveţi smerenie. Aceasta a arătat-o Domnul prin următoarele cuvinte care ne descoperă unde să căutăm liniştea. El a zis: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Voi vreţi ca în puţin timp să ajungeţi la desăvârşita dragoste a lui
Dumnezeu, care este cununa virtuţilor însă negăsindu-o în voi, vă neliniştiţi. În loc de aceasta trebuie să dobândiţi smerenia, să vă consideraţi nevrednici de înălţimea ei şi întotdeauna mintea să coboare în adâncul smereniei.
Aceasta v-ar putea linişti. Dar tulburarea voastră să o socotiţi pedeapsă pentru trândăvie şi încălcarea poruncilor lui
Mângâiere la moartea aproapelui
Cu un sentiment de mâhnire am aflat din scrisoarea onorabilului M. vestea despre sfârşitul soţiei iubite, după voia lui Dumnezeu. Ştiu că pentru frăţia voastră această despărţire e o mare nenorocire şi, judecând după neputinţa firii noastre, nu se poate să nu vă întristaţi gândindu-vă la fiinţa cea mai apropiată inimii şi întrebându-vă unde să căutaţi mângâiere? În sfânta credinţă. Pentru cei care nu cred şi nu nădăjduiesc în viaţa veşnică nu există mângâiere în
pierderea celor apropiaţi.
Însă noi, deşi suntem păcătoşi, avem nădejde în mila Atotbinefăcătorului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu şi Domn, Iisus Hristos Care Şi-a vărsat pentru noi nepreţuitul Său Sânge şi ne-a dat încă din viaţa aceasta viaţă
veşnică.
Sfântul Apostol îi mângâie pe cei credincioşi astfel: fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă,
„ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 13–14).
Soţia frăţiei voastre era o adevărată creştină, care şi-a păstrat credinţa până la sfârşitul vieţii şi cu ea a plecat la Domnul, deşi nu s-a împărtăşit înainte de a muri cu Sfintele Taine. Vă întristaţi mai mult pentru că nu cunoaşteţi judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu! Dacă citiţi în cărţile Sfinţilor Părinţi veţi găsi multe exemple. Nu vă întristaţi şi puneţi-vă toată nădejdea în binefacerile nespuse şi în mila iubitorului de oameni Dumnezeu.
IV. CUVIOSUL STAREŢ MACARIE
(1788-1860) (7 septembrie)
Învăţătura Domnului şi însăşi viaţa Lui
înseamnă blândeţe şi smerenie, exact ceea
ce ne-a poruncit să învăţăm de la El.
A. Viaţa
Schimnicul Macarie Ivanov s-a născut pe 20 noiembrie anul 1788 şi provine dintr-o familie de nobili din gubernia Orlovska. Această familie se distingea prin evlavie. Străbunicul Ioan, după moartea soţiei sale, a intrat în monahism. Părinţii, asistentul de colegiu Nicolae Mihailovici Ivanov şi mama sa, Elizabeta Alexeevna l-au numit pe
fiul mai mare Mihail, în amintirea sfântului cneaz Tverski, a cărui pomenire se face pe 22 noiembrie. În afară de el au mai avut încă trei fii şi o fiică. Locuiau în împrejurimile Kalugăi, într-un loc extrem de frumos, aproape de
mănăstirea Lavrentie, al cărei arhimandrit era Teofan şi care îi îndruma duhovniceşte. „Printre frumuseţile care
încântau privirea şi linişteau plăcut inima, având înaintea ochilor paşnica obşte a călugărilor din care zilnic se auzea dangătul clopotelor care chemau călugări la rugăciune, a răsărit viitorul monah ascuns lumii de atunci“ – astfel
descrie primele impresii ale băiatului un contemporan.
Când Mihail a împlinit cinci ani, s-a stins din viaţă draga lui mamă, care l-a iubit mai mult decât pe ceilalţi copii şi a zis nu o dată despre fiul ei blând şi liniştit: „Inima mea simte că din acest copil va ieşi ceva nemaipomenit“.
Odată cu îmbolnăvirea mamei, familia şi-a schimbat domiciliul.
În oraşul Karacev, Mihail a început şi a terminat şcoala generală, iar când a împlinit 14 ani a intrat în slujba nu prea uşoară de contabil, pe care o îndeplinea în chip deosebit, concentrându-şi toată atenţia asupra ei. Cu toate acestea, Mihail a continuat să trăiască în lumea lui. Citea mult şi căuta rezolvări la cele mai arzătoare întrebări ale minţii şi inimii. Iubea muzica şi cânta deosebit la vioară, găsind în ea o mare bucurie. În al 24-lea an al vieţii, după moartea tatălui, s-a retras din slujbă şi s-a instalat la moşia din sat, însă nu s-a ocupat cu succes de agricultură.
Odată ţăranii i-au furat hrişca. Mihail nu i-a osândit pentru că ţinea cont de Sfânta Scriptură. Ca rezultat, ţăranii au căzut în genunchi, pocăindu-se sincer din cauza ruşinii faţă de bunul Mihail, de care înainte râdeau. A avut loc şi o încercare de a-l căsători însă pentru că nu era atrăgător din punct de vedere fizic şi nu avea dorinţă de însurătoare, a fost îndepărtat acest gând. Mergând la iarmarocul din Koren Kursk şi-a cumpărat cărţi cu conţinut duhovnicesc şi s-a cufundat în ele. Din când în când mergea în atelierul de tâmplărie şi acolo muncea până la epuizare, călindu-şi
trupul tânăr în ascultare de suflet.
În anul 1810, pe vreme de toamnă, a mers în pelerinaj la schitul Ploşceansk şi a descoperit vocaţia pe care o avea de mult timp şi a hotărât să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. A rămas acolo. Comunicându-le fraţilor că renunţă la moşie, a cerut un singur lucru, numai să se construiască cu 1000 de ruble un paraclis la mormântul părinţilor.
În acel timp, la schitul Ploşceansk se afla ucenicul marelui schimnic Paisie Velicicovski, Atanasie, care era foarte interesat de tânărul rugător. A intrat sub îndrumarea deplină a aceluia şi a primit prima ascultare. Din păcate, nu prea aveau scrieri duhovniceşti care să aducă lumină în acest suflet minunat. La mănăstire, în bibliotecă, descoperă
traducerile operelor asceţilor şi vechilor părinţi ai monahismului făcute de cuviosul Paisie.
La schitul Ploşceansk, ascultătorul Mihail a învăţat rânduiala bisericească şi cântarea pe note.
Pe 7 martie 1815 a fost tuns în monahism cu numele Macarie, în cinstea cuviosului Macarie cel Mare şi a plecat pe
jos, cu un toiag, spre Kiev. Pe drumul de întoarcere s-a oprit la schitul Galinsk, unde a făcut cunoştinţă cu
schimnicul – egumen Filaret.
În anul 1824 a mers la Rostov ca să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie Rostovski, după care s-a dus pentru
prima dată la schitul Optina. În următorul an a murit îndrumătorul său duhovnicesc. Cuviosul Macarie a fost ales ca duhovnic la mănăstirea de maici din Slovsk. Astfel începe activitatea lui ca îndrumător duhovnicesc. Însă cuviosului îi era foarte greu fără învăţătorul său. Dar iată că a avut loc o întâlnire foarte importantă. În obştea lui a sosit schimnicul Leonid (Lev) împreună cu ucenicii lui şi cuviosul Macarie a dobândit din nou un îndrumător. Acest
