autoritar. După discuţiile cu el, oamenii renăşteau. Pridvorul era împodobit cu portretele sfinţilor şi nevoitorilor care mai trăiau încă sau muriseră nu demult.
La ora 1100 erau chemaţi la trapeză şi stareţul mergea acolo după ce se odihnea, apoi din nou primea vizitatori. La ora două mergea cu cârja într-o mână şi cu metanierul în cealaltă, în arhondaric, unde îl aşteptau uneori sute de
oameni, fiecare cu problemele lui duhovniceşti şi lumeşti. Pe toţi îi asculta cu dragoste; unora le dădea explicaţii, pe alţii îi ridica din groaza deznădejdii. Cuviosul Macarie înţelegea şi rezolva problemele actuale ale vieţii societăţii Rusiei. Când i s-a comunicat starea de dezastru, stareţul a plâns în hohote şi s-a rugat în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului. Şi s-a întristat adânc după moartea împăratului Nicolae I.
După ce s-a chinuit până aproape de ultima suflare, cuviosul Macarie s-a întors la nevoinţele zilnice şi la spovedirea credincioşilor. La ora nouă sosea timpul pravilei de rugăciuni, o catismă şi canonul îngerului păzitor. Apoi erau
chemaţi la masa de seară. Dar şi în aceste momente primea fraţi din schit şi mănăstire dacă cineva dintre ei nu
reuşea să-şi îndeplinească ascultarea zilnică din cauza gândurilor necurate. Iar dacă vreunul nu trecea pe la el mult timp, stareţul se neliniştea, el însuşi mergea la chilia aceluia şi la momentul potrivit întotdeauna reinstaura liniştea şi bucuria. El dădea ca ascultare citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, fiecăruia potrivit cu măsura vârstei sale spirituale.
Cartea avvei Dorotei stareţul o numea „Alfabetul monahicesc“. Trândăvia nu o putea îndura. De aceea, în schit a
pus bazele rucodeliei (lucrul mâinilor): strungăria, legătoria de cărţi şi altele. Fiecare dintre fraţi ştia şi simţea că
povara lucrului şi mâhnirii sale e împărţită cu părintele înţelept şi mulţumitor. Cuviosul ştia să mângâie şi să
încurajeze în aşa fel încât vinovatul ieşea din chilia lui, nemaiputând de bucurie.
Când se încheia ziua, săvârşeau mica pavecerniţă, rugăciunile înainte de culcare, două capitole din scrierile Sfinţilor Apostoli, o evanghelie apoi, după o scurtă spovedanie, cuviosul Macarie îi binecuvânta pe toţi şi îi slobozea. Fiind deja târziu, stareţul intra în chilia lui unde pâlpâia candela dinaintea icoanei Apărătoarei Doamne. Pe masă se afla un teanc de scrisori cărora trebuia să le răspundă. Trupul îl durea din cauza epuizării, iar inima din cauza
sensibilităţilor faţă de suferinţele omeneşti, care se iveau din abundenţă. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar în minte îi răsuna minunata cântare „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte“.
Focurile din chiliile schitului de mult s-au stins. S-a instaurat noaptea pentru rugăciune, stareţul s-a aşezat la masă
ca să dea răspunsuri la scrisori.
S-a stins lumânarea. Stareţul s-a aşezat la rugăciune… În el rugăciunea nu înceta niciodată, ori că era înconjurat de mulţime de oameni, ori că era la trapeză sau în vreo discuţie sau în liniştea nopţii. Ea răspândea mirul smeritei sale înţelepciuni.
Cu un an înainte de moarte, stareţul Macarie i-a prezis unei moşierese grav bolnave: „Tu te vei însănătoşi, dar vom muri împreună“. Ea a murit pe 23 august în anul 1860. După trei zile stareţul s-a îmbolnăvit pe neaşteptate, iar pe 30
august şi-a împărţit lucrurile, dând poveţe şi şi-a luat rămas bun. Poporul s-a adunat în jurul lui. Cu două zile înainte de a muri, după dorinţa lui, l-au dus pe cuvios în antreu şi l-au aşezat pe podea pentru ca vizitatorii să-l poată vedea prin fereastră. Către seară, părintelui bolnav i-a fost foarte rău şi a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine, ceea ce s-a şi întâmplat pe la ora 800, aflându-se în fotoliu. Pe la miezul nopţii stareţul l-a chemat la el pe duhovnic şi după
ce a vorbit cu el o jumătate de oră, i-a cerut să-i citească rugăciunea de plecare: „Slavă ţie, Împăratului şi
Dumnezeului meu!“ – a exclamat stareţul în timp ce se citea rugăciunea, îndreptându-şi privirea când către icoana
Mântuitorului cu cununa de spini de deasupra patului, când spre icoana Vladimirskaia a Maicii Domnului, cinstită
de el în mod deosebit.
„Maica Domnului, ajută-mă!“, aşa i se ruga cuviosul pe drumul plecării sale de pe pământ, cerând să fie dezlegat mai repede de trup.
Noaptea aceea a fost foarte grea: prin ridicarea mâinilor şi binecuvântare, stareţul a revărsat darul său peste cei care l-au îngrijit. La ora 600, pe 7 septembrie s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine în deplină cunoştinţă şi simţire iar peste o oră, la o nouă cântare a canonului pentru despărţirea sufletului de trup, marele stareţ Macarie, în linişte, a plecat la Domnul spre Cămara Cerească.
Aceasta a fost scurta istorie a străinului de lume şi marelui înţelept Macarie.
B. Minunile
Vindecările bolnavilor şi îndrăciţilor
Celor care sufereau de anumite boli, uneori necunoscute, în afară de sfaturi duhovniceşti, stareţul le dădea mir sfinţit de la candela nestinsă, care ardea în chilie înaintea mult cinstitei icoane din Vladimir a Maicii Domnului, singura martoră a nevoinţelor tăinuite de robul său. Povestirile despre vindecări făcute de stareţ erau nenumărate. O femeie îndrăcită, stând pe drumul care ducea de la mănăstire la schit îl ocăra pe stareţ, spunând printre altele: „Nu moare mai repede acest Macarie? A torturat toată lumea… Of, nenorocita de mine!“.
Fiind adusă la stareţ prin credinţa soţului ei, această femeie, care de câţiva ani suferea de îndrăcire, după
întrebuinţarea mirului sfinţitor dat de stareţ, s-a însănătoşit complet. Mai târziu a născut un copil care ţipa puternic şi l-au adus la stareţ. Primind binecuvântarea acestuia, copilul s-a liniştit, iar zilele şi nopţile în care îi îngrozea pe părinţi cu ţipetele lui, cu mila lui Dumnezeu, au încetat.
A mai fost un caz la fel de curios. Unul dintre oamenii care făcea parte din cercul învăţaţilor avea neplăceri din
cauza crizelor de nebunie. Rudele s-au sfătuit cu cei mai pricepuţi doctori, însă aceia l-au tratat acasă mult timp şi în cele din urmă l-au trimis pe bolnav peste hotare, la băi; nici acolo nu a găsit vindecare. Neînţelegând semnele
evidente de îndrăcire (crizele de nebunie erau mai mari în zilele sărbătorilor bisericeşti, iar convulsiile se amplificau la atingerea lucrurilor sfinte: Sfânta Cruce, evanghelia, aghiazma şi bolnavul nu era dus de bunăvoie la spovedanie şi împărtăşanie), rudele se temeau sau nu vroiau să recunoască numele bolii. Unul dintre prietenii bolnavului,
văzându-i starea neputincioasă din cauza chinurilor, l-a luat cu el şi l-a dus la mănăstire ca să se sfătuiască în
legătură cu această boală neînţeleasă a lui cu stareţul pe care îl cunoştea personal. Ca să îl convingă pe cel bolnav şi să îl aducă la mănăstire a folosit nu ştiu ce şiretlic.
Chiar în momentul sosirii, stabilindu-se în arhondaric, a trimis vorbă către stareţ, fără să-i pomenească nici un
cuvânt despre prietenul care a venit cu el şi nici prietenului nu i-a spus despre aceasta. În acest timp, bolnavul
începuse să manifeste o puternică nelinişte – semn al unei crize care se apropia – şi a zis: „Vine Macarie! Vine
Macarie!“ şi când stareţul a intrat în camera ocupată de el, îndrăcitul s-a aruncat asupra lui cu furie spunând diferite cuvinte urâte; înainte să fie oprit, l-a lovit pe stareţ. Viteazul războinic al lui Hristos, ştiind cine a făcut această
mişcare cu mâna nefericitului îndrăcit, a folosit împotriva lui o armă puternică: după porunca lui Hristos, a întors repede şi celălalt obraz, rostind cuvintele Evangheliei: „Cine te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe
celălalt!“. Fiind ruşinat prin smerenie, diavolul l-a părăsit pe cel suferind. Bolnavul a căzut fără simţire la picioarele smeritului stareţ şi a stat aşa mult timp într-o amorţire completă, apoi s-a sculat sănătos, nemaiamintindu-şi nimic despre această întâmplare, în care cu îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost doar o unealtă.
