pricep”, nu putea fi doar rodul unei capacităţi omeneşti. Stareţul nu vorbea de la sine, ci inspirat fiind de Dumnezeu, se observa uneori că el îşi ia răspunsul de undeva din afară. Cuvântullui nu era doar cuvântul unui stareţ
experimentat, era un cuvânt cu putere multă, întemeiată pe apropierea de Dumnezeu, care i-a dat cunoaştere
dumnezeiască.
Cineva a observat pe bună dreptate că e puţin probabil să găseşti în zilele noastre un asemenea dar al
discernământului precum îl avea părintele Ambrozie. Acesta e capacitatea de a da oricărei probleme rezolvarea
cuvenită, oricărei împrejurări evaluarea corectă, să-i determini cursul, însemnătatea, dezvoltarea ulterioară.
Discernământul este arma nepreţuită pentru rezolvarea problemelor privitoare la viaţa interioară şi exterioară, şi la comportament. Bazându-se pe discernământul duhovnicesc, părintele Ambrozie considera a fi pierzător pentru unii
ceea ce pentru alţii tot el considera a fi necesar. Darul dumnezeiesc îi oferea acea arie vastă a cunoştinţelor prin care el se distingea.
Multe se istoriseau despre înainte-vederea părintelui Ambrozie. El se străduia să ascundă de oameni acest dar şi nu şi-a făcut din prezicere un obicei. Însă din sfaturile pe care le dădea, acest dar se descoperea în toată măreţia sa.
Înaintea stareţului lucrurile erau ca şi descoperite.
Putea să vină la el un om necunoscut şi să tacă, el însă îi cunoştea viaţa şi împrejurările care l-au marcat, starea sa sufletească şi de ce a venit respectivul. Din întrebările şi răspunsurile pe care le punea părintele Ambrozie, omul atent putea cunoaşte că stareţul le ştie pe toate. Uneori, din cauza caracterului vioi, această înainte-vedere se vădea, fapt care-l făcea pe stareţ să se sfiască. Odată a venit la el un bărbat cu mâna bandajată şi a început să se plângă că
nu o poate nicicum vindeca. În “căsuţa” stareţului erau prezenţi un călugăr şi câţiva mireni. N-a reuşit acesta să
adauge: “Tot mă doare, mă doare foarte tare”, când stareţul l-a întrerupt: “Şi va continua să te doară, de ce ai
supărat-o pe mama ta?” Însă deodată s-a sfiit şi a continuat: “Te comporţi bine, eşti un fiu bun? N-ai supărat oare pe nimeni?”
Înainte-vederea stareţului se descoperea îndeosebi cu ocazia aşa numitelor binecuvântări generale. Stareţul trecea pe lângă oamenii care-i aşteptau binecuvântarea, îi privea cu atenţie, iar unora le spunea câteva cuvinte. Adeseori,
adresându-se tuturor, el povestea ceva ce constituia gândul ascuns al unei anume persoane prezente. Era metoda
minunată a stareţului de a discuta cu fiii săi duhovniceşti lucrurile pe care ei nici măcar încă nu i le spuseseră.
Părintele Ambrozie cunoştea nu doar sentimentele celor care se aflau înaintea sa, el cunoştea şi gândurile celor care veneau la dânsul pentru întâia oară. Când era înştiinţat că a venit un oarecare om, stareţul ştia deja dacă respectivul a fost adus de necesitate sau a venit din curiozitate, dacă trebuie să-l primească mai repede sau să-l smerească prin aşteptare. Cel care era atent la sine observa că cu cât mai grea era povara cu care venea la stareţ, cu atât mai
binevoitoare era primirea, chiar şi atunci când era întuneric şi nu se vedea expresia feţei celui venit.
După cum îşi tăinuia darul înainte-vederii, părintele Ambrozie îsi ascundea de asemeni şi darul vindecării. El avea obiceiul să-l trimită pe cel bolnav să se scalde în fântâna tămăduitoare din pustiul Tihon, îndepărtând în acest fel de la sine slava de tămăduitor. Doar prin acţiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui
Ambrozie de a purta suferintele nenumărate. Oamenii veneau la el din toate părţile pentru a-i încredinţa lui aceste poveri şi a-şi uşura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale… Părintele Ambrozie era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încât în orice
clipă putea lua asupra sa o nouă sarcină… Stareţul îşi şoptea uneori mustrarea: “Am fost strict la începutul stăreţiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinşi de atâta patimi, de atâtea patimi”. Şi în aceste clipe de tristeţe îşi încredinţa povara sa lui Dumnezeu şi primea puteri noi. Dumnezeu, care l-a aşezat în mijlocul suferinţelor
omeneşti pentru a le uşura, era totdeauna împreună cu el; şi tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mângâie
pe cei aflaţi în suferinţe, pentru că era mijlocitor între oameni şi acea Cruce a lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferinţele noastre, şi pe care petrece nesfârşita putere a compătimirii dumnezeieşti.
“Sunt slab”, spunea părintele despre stăreţia sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste… El ştia că până şi sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinţei ascetice, că sunt persoane care îşi răscumpără greşelile din trecut printr-o mare pocăinţă. El ştia că există oameni care chiar dacă se prăbuşesc în adâncimea păcatului, se ridică
totuşi şi se înalţă şi petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; şi chiar dacă sunt uneori învinşi, nu-şi pierd nădejdea şi nu cedează, purtând războiul duhovnicesc până la sfârşit. Unii ca aceştia merită mai mult decât oamenii obişnuiţi, care nu sunt nici buni şi nici răi, despre care este spus: “Nu eşti nici rece, nici fierbinte şi de aceea te voi vărsa din gura Mea”.
Pentru a înţelege mai bine de ce era atât de scump stareţul în ochii fiilor săi duhovniceşti, trebuie să descriem şi alte laturi ale fiinţei lui. Smerenia părintelui era atât de mare, încât îi făcea pe alţii să uite despre acea mare apariţie pe care o reprezenta părintele Ambrozie. Despre oamenii care îi făcuseră mult rău, stareţul vorbea cu cea mai sinceră
compătimire şi, bineînţeles, nu credea că prin aceasta face o mare faptă. Nici lipsa de încredere, nici jignirile nu puteau înăbuşi în el dragostea fierbinte şi grija pentru fiecare om. Atunci când altcineva chiar şi fără voie s-ar fi tulburat, el glumea. Odată, în prezenţa poporului, o oarecare femeie simplă, o ţigancă cred, i-a strigat: “Părinte, părinte, nu-mi ghiciţi şi mie!” Părintele Ambrozie i-a răspuns: “Şi cărţile le-ai adus?” “Nu, n-am cărţi”. “Ei, cum vrei să-ţi ghicesc fără cărţi?”
Milostivirea lui nu avea margini. El însuşi respecta şi îi sfătuia şi pe ceilalţi să respecte următoarea regulă: pe nimeni şi niciodată să nu refuzi; şi pe nimeni nu l-a refuzat. Prin mâinile sale au trecut o mulţime de bani, jertfiţi de fiii săi duhovniceşti, şi aceşti bani se împrăştiau cu o rapiditate uimitoare. Cu aceşti bani s-a construit şi s-a
întreţinut Mânăstirea Samordino cu obştea sa mai mare dc cinci sute de monahii, precum şi spitalele mari ale
mânăstirii. Din acesti bani, zeci, sute şi mii erau daţi sub formă de cadou, împrumut fără restituire şi pur şi simplu ajutor tuturor celor care cereau, iar adeseori şi celor care nu cereau, însă care aveau nevoie.
Adeseori aveau loc discuţii. Părintele stătea întins pe pat şi căuta bani, iar cel care cerea insista să i se dea chiar în acel moment. Părintele îl chema la el pe ucenicul care-l ajuta: “Ia vezi, cred că ne-a mai rămas pe undeva o rublă, caut-o…” “Dacă n-aţi fi poruncit să o dau ieri, ar fi rămas, acum însă sigur că nu mai sunt bani. Împărţiţi totul, iar muncitorii cer salariu, cu ce-i vom plătiT’. Pentru a-l linişti pe ajutorul său din chilie, Părinlele clătina din cap, căindu-se. Rubla era căutată de undeva, iar în scurt timp pe numele ieromonahului Ambrozie venea un aviz de la
poşta din Kozelsk… erau plătiţi muncitorii, şi de la aceeaşi poştă veneau ajutoare către toţi cei aflaţi în nevoinţă.
Una dintre ultimele jertfe ale părintelui a constat într-o mare sumă de bani dată celor care sufereau de foame.
Părintele Ambrozie avea în sânge lucrarea creatoare. Îi învaţa adeseori pe oameni să facă un oarecare lucru, iar
atunci când veneau la el pentru binecuvântare în acest sens oameni cinstiţi, el începea cu caldura să discute şi să-şi propună sfaturile. Iubea oamenii vioi, ageri la minte, care respectau cuvintele “tu însuţi să nu greşeşti”, şi le dădea binecuvântare, iar cu aceasta aprindea credinţa în reuşita celor mai curajoase încercări. Stareţul era şi foarte
inventiv, în sensul că stia cum să procedeze spre a depăşi dificultăţile ivite, iar înarmat cu darul înainte-vederii, distrugea toate piedicile ce păreau de netrecut: Atunci când oamenii i se adresau cuprinşi de deznădejde,
implorându-l să-i înveţe cum să procedeze, el nu spunea: “Nu ştiu ce să vă spun, nu cunosc”, ci 1e arăta cum şi ce
trebuie făcut. E un prilej de smerenie să-ţi ammteşti ce minte luminată avea stareţul şi ce lucruri ştia să inventeze pentru fiii săi duhovniceşti începând de la cele mai dificile şi până la obiecte de uz casnic. Ne rămâne cu totul
neînţeles cum dobândea părintele Ambrozie acele cunoştinţe adânci din toate domeniile de activitate umană, de care
