dispunea; nu era nici o problemă la care părintele Ambrozie n-ar fi putut da un răspuns temeinic.
Ziua stareţului începea la ora 4-5 dimineaţa. La această oră el îi chema pe ucenicii săi de chilie, şi se citea pravila de dimineaţă. Ea continua mai bine de două ore. Apoi, ucenicii de chilie ai stareţului plecau şi părintele rămânea
singur. Cât timp folosea pentru somn nu se cunoaşte, însă, din exemplele altor asceţi, se poate presupune că din cele
patru ore care-i mai rămâneau, majoritatea timpului şi-o dedica rugăciunii. Probabil că în orele de dimineaţă pe care le petrecea singur, el se pregătea pentru marea sa slujire din ziua care începea şi căuta la Dumnezeu putere. Aceasta se vădeşte din următorul exemplu.
O. dată Stareţul le-a stabilit încă de cu seară unor soţi, care aveau o problemă importantă, să vină la el la o oră când părintele încă nu începea primirea vizitatorilor. Ei au intrat. Părintele Ambrozie stătea pe pat, îmbrăcat în haine albe, având în mână şiragul de mătănii. Faţa îi era transfigurată. O sclipire nepământeană îl acoperea, şi totul în chilie era plin de o oarecare bucurie de sărbătoare. Cei care au venit au fost foarte emoţionaţi, fiind cuprinşi de o bucurie de nespus. Nu puteau spune nici un cuvânt şi au stat mult timp, nemişcaţi şi contemplând chipul părintelui Ambrozie.
Împrejur era linişte şi părintele tăcea. Ei s-au apropiat pentru binecuvântare, el i-a însemnat în tăcere cu semnul Sfintei Cruci; au privit încă o dată această privelişte, pentru a o păstra pentru totdeauna în inima lor; cu aceeaşi faţă
transfigurată, părintele Ambrozie a rămas adâncit în contemplare. Soţii au ieşit cuprinşi de evlavie, fără să deranjeze prin vreun cuvânt această sfinţenie.
De la ora nouă au început vizitele. Părintele locuia la schit, într-o căsuţă mică, construită lângă curte, astfel încât din colţul exterior puteau intra şi femeile. De la Optina până la schit se întindea o cărare largă, de aproximativ 150 de stânjeni lungime, înconjurată de pini înalţi… La Optina, omul fără să vrea se priveşte pe sine însuşi şi se smereşte, îşi aminteşte fărădelegile sale şi se cutremură. Neînsemnate ţi se par a fi toate grijile lumeşti, şi vrei atât de mult să
le uiţi şi să te îndepărtezi cât mai departe de toate acestea…. Iar pinii înalţi se ridică la mare înălţime şi stau încremeniţi în contemplarea cerului şi tainelor lui. Şi dacă e să priveşti spre spaţiul fără sfârşit de unde asupra întregii lumi se revarsă raze de viaţă făcătoare, vei înţelege unde să mergi, spre ce să aspiri. Între aceşti copaci e aşezat schitul de la Optina. El este aşezat într-o livadă foarte mare; la mijloc e o biserică de lemn, mai degrabă un lăcaş de rugăciune. Pe alocuri cresc pini, întreg schitul fiind presărat în cea mai mare parte de meri; printre copaci sunt construite căsuţe simple; vara, locul e plin de flori frumos mirositoare. …Aici se adunau oamenii cărora
părintele le era de neînlocuit.
De la ora nouă veneau călugării, unii mulţumindu-se cu binecuvântarea generală, alţii având nevoie de o discuţie
aparte. După ei, câte unul, veneau mirenii, unii loviţi de o suferinţă sufletească, alţii cu păcate mari, unul cu
nenorocirea sa, altul cu o nedumerire, unii cuprinşi de bucurie, alţii de durere. Toţi erau întâmpinaţi cu acecaşi mare dragoste şi purtare de grijă. Primirea se prelungea până la prânz. În jurul orei 14, părintelui i se aducea o oarecare mâncare densă, el lua câteva linguri; apoi mai încerca cu furculiţa un alt fel de mâncare. Aceasta însemna că
părintele a luat prânzul.
După masă rămâne a singur pentru vreo oră şi jumătate, însă probabil că nu dormea, pentru că nu observa dacă
împrejur era gălăgie, îl deranjau doar discuţiile. Apoi se citea Vecernia, şi reîncepeau vizitele ce durau până seara în jurul orei 23 se săvârşea lunga pravilă de seară, şi nu mai devreme de miezul nopţii stareţul rămânea singur.
Părintele Ambrozie nu iubea să se roage când era privit. Ucenicul de chilie şi care citea pravila trebuia să stea într-o cameră alăturată. Odată un călugăr din schit s-a decis să se apropie de părintele în acest timp. Se citea Canonul de rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu. Ochii părintelui Ambrozie erau aţintiţi spre cer, faţa îi strălucea de
bucurie; o strălucire atât de intensă se odihnea peste el, încât călugărul n-a putut s-o suporte. Singura dată când părintele evita poporul era în ajunul zilei când se împărtăşea şi în ziua respectivă.
Între orele închinate vizitatorilor, găsea timp pentru citirea scristlrilor şi aşternerea în scris a răspunsurilor. În fiecare zi veneau treizeci-patruzeci de scrisori. Părintele lua teancul cu scrisori în mână şi fără să le deschidă le sorta, stabilind care sunt urgente, care dintre ele pot să mai aştepte; sau alteori scrisorile erau aşezate pe duşumea înaintea sa şi el arăta cu un băţ care să i se dea. Să scrie răspunsurile singur nu putea. El le dicta. Aceste scrisori smerite ale
“mult păcătosului ieromonah Ambrozie” purtau mângâiere dumnezeiască în multe părţi ale lumii, manifestând din
depărtare aceeaşi înţelepciune, aceeaşi înainte-vedere…
Părintele Ambrozie suferea de mult timp din cauza picioarelor bolnave. Uneori, pentru vreo zece minute, el ieşea
din chilia sa şi, aplecându-se, sprijinindu-se în cârja sa, umbla pe alee. Cea mai mare parte a zilei însă o petrecea stând semi-întins în pat. Arareori, vara, mergea pentru vreo două zile în adâncuI pădurii, la vreo şapte vers te de Optina, unde era situată o casă mare, însă oamenii îl găseau şi acolo. La o astfel de casă, cu numele de Rudnovo,
mergea părintele şi de la Şamordino. Astfel se nevoia marele stareţ, şi Domnul trimitea semne despre dreptul Său.
Părintele Ambrozie a ieşit odată vara la popor pentru binecuvântarea generală şi deodată în mulţime s-a auzit un strigăt înfiorător: “El, el!” Când l-a văzut pe bărbatul care striga, părintele l-a cunoscut, însă nu mai putea face nimic. Acest om îşi căutase mult timp rostul, deja nu mai ştia ce să facă, şi a fost cuprins de deznădejde. Într-o
noapte, în timpul somnului, el a văzut un pelerin cu părul cărunt, îmbrăcat în haine monahale, cu o cârjă, cu capul acoperit: doar că nu era acoperit cu praf, toate hainele îi erau curate. Pelerinul i-a spus cu o voce blândă: “Mergi la pustiul Optina, acolo vieţuieşte un stareţ hlând, el te va ajuta!” Omul a plecat şi atunci când l-a văzut pentru prima dată pe părintele Ambrozie, l-a recunoscut în persoana sa pe acel pelerin.
Atingând o măsură atât de înaltă a harului, părintele Ambrozie rămânea acelaşi om smerit, simplu, binevoitor. Avea
dezvoltată la maxim acea aptitudine numită tact şi dădea fiecăruia ceea ce căuta şi ce avea nevoie. Părintele atrăgea în mod special prin siguranţa că te va apăra si nu va lăsa să fii supărat. În pofida înainte-vederii sale, se înfricoşa să-l demaşte pe cineva înaintea oamenilor şi cu aceeaşi bunăvoinţă îi primea pe un om drept şi pe un groaznic păcătos.
De aceea, fiilor duhovniceşti ai părintelui nu li se putea naşte niciodată îndoiala: “Cum să mă înfăţişez înaintea lui, după ce am procedat în acest fel?”, îndoială pierzătoare, care te îndepărtează atât de mult de pocăinţă! Nu prin
înfricoşare, ci cu dragoste ştia părintele să-i călăuzească pc oameni spre îndreptare şi ştia să inspire credinţa că nu-i totul pierdut şi se poate “să-l birui pe vrăjmaş”.
Atunci când oamenii care-l cunoşteau pe părintele intrau la el cu suferinţele şi greutăţile lor, deodată totul devenea uşor şi liniştit. Totul se clarifica şi devenea nespus de luminos, pentru că în prezenţa luminii este imposibil să existe întuneric. Şi părintele poseda… adevărata ştiinţă de a înţelege viaţa, începuturile şi scopul ei, ştiinţa de a discerne orice întâmplare apărută şi de a-i atribui un preţ. Într-un cuvânt, darul discernământului era marea sa comoară.
Stareţul avea o statură mijlocie, era foarte evlavios, purta un caftan negru călduros din vată, şi o căciulă-preoţească
neagră, călduroasă. Se sprijinea în cârje, asta în cazul în care se ridica din pat, pe care stătea totdeauna semi-culcat, chiar şi în timpul vizitelor. În tinereţe avea o faţă frumoasă şi, precum se vede din portretele sale, foarte gânditoare.
Cu cât înainta însă în vârstă, faţa îi devenea mai blândă şi mai plină de bucurie în prezenţa oamenilor. Părintele nu poate fi imaginat fără zâmbetul său prin care totul devenea deodată vesel, călduros şi bun fără privirea sa plină de grijă, din care înţelegeai că în curând îţi va spune ceva foarte bun… Din cauza firii sale pline de voioşie, expresia feţei părintelui se schimba necontenit. El privea pe cel dinaintea sa cu blândeţe, uneori râdea însufleţit împreună cu el, cu un râs tânăr, alteori îl compătimea cu veselie. Dacă era mulţumit înclina încet capul, dacă istorisea ceva trist, se adâncea pentru o clipă în cugetare; atunci când stareţul voia să îi spună cum să procedeze, începea să dea energic din cap, îl privea atent şi cu înţelepciune şi îi explica detaliat, privindu-l dacă înţelege, cum să îşi aranjeze treburile.
În tot timpul discuţiei, ochii negri ai părintelui priveau cu atenţie la cel dinaintea sa. Simţeai că aceşti ochi văd totul, tot ce ai făcut, ce este bine sau rău şi te bucura faptul că în tine nu rămâne pentru dânsul nici o taină. Părintele vorbea încet, iar în ultimele luni adeseori grăia în şoaptă. Pentru a ne închipui măcar puţin nevoinţa părintelui
Ambrozie, trebuie înţeles ce efort în semna pentru el să vorbească mai bine de 12 ore pe zi, când din cauza oboselii limba refuza să acţioneze, vocea trecea în şoaptă, iar cuvintele ieşeau cu greutate, abia spuse. Nu puteai privi liniştit atunci când vedeai cum stareţu1, extrem de extenuat, cu capul căzut pe perne şi limba ce abia se mai mişca, se
străduia să se ridice şi să discute în amănunt lucrurile care îi frământau pe cei care veneau la el. În general, oricât de ocupat ar fi fost părintele, dacă venea cineva la el cu o oarecare treabă importantă, puteai fi sigur că nu-şi va
economisi timpul şi, până când treaba nu se va rezolva, cel venit nu va simţi că trebuie să plece.
Nimic nu se poate compara cu acea bucurie pe care o simţeau copii părintelui Ambrozie atunci când îl întâlneau
după o despărţire îndelungată. Erau clipe care nu pot fi descrise, ci trebuie să le retrăieşti. După zilele petrecute cu părintele, oamenii se întorceau în lume întăriţi şi iluminaţi, iar ceea ce e mai important, totul devenea clar şi simplu.
