În lumina dreptăţii lui Hristos, în care trăia şi în care propovăduia părintele Amhrozie, nu mai există îndoieli şi viaţa toată e clară, toate vicleniile dispar şi dispar de la sine. “Vieţuieşte mai simplu, vieţuieşte mai simplu”, adică
vieţuieşte cu Dumnezeu, era unul dintre sfaturile îndrăgite ale stareţului. După discuţiile de la Optina, lumea apărea în toată goliciunea ei, acea lume unde opiniile sunt atât de limilate, unde inimile sunt atât de împietrite, unde sunt atât de multe cuvinte şi atât de puţine fapte… şi pretutindeni e minciună şi deşertăciune, acea lume unde multă
vorbire este numită înţelepciune şi unde părintele Ambrozie a trecut neobservat, în sfârşit, acea lume pentru care ţi-e frică şi ţi-e milă. Şi în această viată tristă, în acest torent întunecat în care se adâncesc oamenii fără dragoste şi credinţă, între desfigurări jalnice, apărea în amintire în luminoyitatea sfinţeniei chipul părintelui Ambrozie. Spre acest chip îţi duceai toate simţămintele, voiai să-l vezi şi să te odihneşti.
Începe ultima perioadă din viaţa stareţului. În vara anului 1890, el s-a mutat la Şamordino. Toamna, părintele a intenţionat de câteva ori să se întoarcă, însă de fiecare dată puterile i se sfârşeau. Probabil că aceasta na voia lui Dumnezeu, ca părintele să-şi dea ultima suflare în braţele “copilului” său drag, Şamordino. Spre sfârşitul iernii
anului 1891, părintele Ambrozie a slăbit foarte mult, însă primăvara puterile parcă i s-au întors. Toamna târziu,
situaţia s-a înrăutăţit iarăşi. Vizitatorii vedeau cum uneori stareţul stătea extenuat de oboseală, capul îi cădea fără
putere înapoi, limba abia mai putea să pronunţe răspunsul şi îndrumarea; abia auzită, şoapta neclară ieşea din piept, iar el se tot jertfea, nerefuzând pe nimeni. În acest timp, stareţul spunea cuvinte oarecum ciudate, care aveau să se adeverească mai apoi, după ce stareţul a murit, cuvinte prin care îşi prezicea împrejurările morţii sale. De mai mult timp, arhiereul de la Kaluga îi cerea stareţului să se întoarcă la Optina. Ce putea să-i răspundă stareţul, în afară de ceea ce le spunea şi altora, şi anume că a rămas la Şamordino din cauza voii aparte a lui Dumnezeu. Când îi spuneau că pot să-l ducă la Optina cu de-a sila, el spunea: “Ştiu că nu voi ajunge la Optina; dacă mă vor duce de aici, voi muri pe drum”
Toată vara a fost aşteptată la Şamordino venirea arhiereului.
- Cum să-l întâmpinăm pe VIădica? îl întrebau maicile pe stareţ.
- Nu noi pe el, ci el ne va întâmpina, răspundea stareţul.
- Ce să-i cântăm VIădicăi?
- Îi vom cânta Aliluia, răspundea stareţul.
- Părinte, despre multe vă va întreba VIădica.
- Vom vorbi cu el încet, nimeni nu va auzi.
Atunci când unul dintre monahii apropiaţi stareţului a declarat că vlădica va sosi în curând, stareţul, care-l primea totdeauna pe arhiereu în chilie, a spus de această dată: “Ei bine, mergi la biserică şi pregăteşte-mi locul unde voi sta”.
De la 21 septembrie, stareţul a rămas fără puteri; a apărut o slăbiciune extremă, manifestată prin pierderea auzului şi vederii, precum şi o durere intensă în zona urechilor, feţei, capului şi în tot trupul. Apoi, câteva zile i-a fost mai bine, însă surzenia continua, şi întrebările i se scriau pe o foaie mare de hârtie, iar el răspundea glăsuind. În data de 6 octombrie, situaţia s-a înrăutăţit. În fiecare clipă putea veni sfârşitul. Stareţului i s-a slujit Sfântul Maslu, iar la 9
octombrie a fost împărtăşit de ucenicul şi urmaşul său, părintele Iosif. În acea zi, a venit să-şi ia rămas bun de la stareţ şi egumenul de la Optina, părintele Isaac. Văzând starea stareţului, el a început să plângă. Părintele, văzându-l, a ridicat mâna şi şi-a scos fesul.
Părintele spunea adeseori: “Iată, toată viaţa mea am fost în mijlocul poporului, astfel voi şi muri”. Aşa s-a şi
întâmplat.
În dimineaţa de joi, 10 octombrie, puterile l-au părăsit. Stătea întins fără răsuflare. Buzele nu i se mai mişcau.
Părintele Iosif a plecat la schitul de la Optina, pentru a aduce hainele pregătite de către stareţ pentru înmormântarea sa, între acestea fiind şi cămaşa părintelui Macarie, pe care părintele Ambrozie făcuse propria inscripţie: “după
moartea mea să mă îmbrăcaţi neapărat cu ea”. La ora unsprezece s-a citit canonul Macii Domnului la ieşirea
sufletului. Când au citit rugăciunea la ieşirea sufletului, stareţul a început să-şi dea duhul. A oftat puternic de două
ori, apoi a ridicat mâna dreaptă, a aşezat-o pentru însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, a dus-o până la frunte, apoi la piept, la umărul drept şi, ducându-o până la cel stâng, a lovit cu putere umărul; iar atunci respiraţia a încetat. Apoi a mai respirat (oftat) pentru ultima dată. Era exact ora unsprezece şi jumătate zma.
Mult timp toţi cei dimprejur au stat înlemniţi. Chipul stareţului era strălucitor şi liniştit, fiind iluminat de un zâmbet nepământesc. Chiar în clipa adormirii stareţului, episcopul Vitalie a ieşit din Kaluga spre a merge la Şamordino şi a fost adânc uimit, primind în drum ştirea despre sfârşitul stareţului. Durerea de la Şomordino nu poate fi descrisă în cuvinte. Maicile nu se îndepărtau de trupul învăţătorului lor. La rugăminţile lor fierbinţi, când stareţul stătea deja În sicriu, a fost cusut un acoperământ mare, care a acoperit faţa celui adormit. Faţa îi era minunată, luminoasă, cu
expresia salutului, după despărţirea îndelungată de dragii lui copii. Din cauza arderii lumânărilor şi înghesuielii, pe faţa luminoasă a stareţului se puteau vedea chiar şi stropii de sudoare, ca şi când ar fi fost viu. În data de Il, sicriul a fost dus din clădirea în care adormise stareţul, la biserică. Între Optina şi Şamordino s-a iscat o controversă cu
privire la locul unde urma să fie înmormântat stareţul. Disputa a fost rezolvată de Sfântul Sinod, care a indicat
Optina ca loc de înmormântare.
De pretutindeni s-au adunat persoane din toate păturile sociale. În total la Şamordino s-au adunat până la opt mii de persoane. Panihidele erau slujite la dorinţa poporului zi şi noapte. Poporul aducea baticuri, bucăti de pânză, rugând să fie atinse de trupul stareţului, şi ie primea înapoi ca pe nişte sfinţenii. La data de 13 octombrie a venit Prea Sfinţitul şi s-a îndreptat direct în biserică, unde în acest timp se cânta Ajiluia, Aliluia, Aliluia, fapt despre care vorbea stareţul: “Îi vom cânta VIădicăi: Aliluia”. ‘ După Liturghie, săvârşită de către arhiereu şi cuvântările de
înmormântare, a început slujba festivă: Maicile şi-au luat rămas bun până spre ora trei.
La 14 octombrie a avut loc mutarea trupului la Optina. Timpul nu a fost prielnic. Vântul rece de toamnă îi
străpungea pe călători, iar ploaia neîncetată a transformat pământul într-o mocirlă. Pe tot parcursul drumului, sicriul, condus de mii de persoane, a fost dus pe mâini.
Adeseori se opreau pentru oficierea Litiei, însă spre sfârşit, când a început să plouă foarte tare, Litiile erau oficiate fără oprire, din mers. În satele întâlnite în drum, însoţiţi de dangătele clopotelor, preoţii înveşmântaţi ieşeau din biserici cu heruvimi şi icoane, sătenii se închinau înaintea sicriului şi se alăturau procesiunii. S-a observat că, în pofida ploii şi a vântului puternic, lumânările care înconjurau sicriul stareţului nu s-au stins pe tot parcursul
drumului.
Când procesiunea s-a apropiat de Optina, începuse deja să se întunece. În întâmpinarea sicriului a ieşit tot clerul oraşului Kozelisk, împreună cu locuitorii. Asemănător unui nor negru plutea spre mânăstire procesiunea. Mult
deasupra capului se vedea sicriul, de parcă ar fi plutit în aer. Părea ca şi cum ar fi fost mutarea moaştelor. Ce
sentiment haric i-a cuprins pe toţi! Când procesiunea a păşit pe podul amenajat peste Jizdra special pentru această
ocazie, au văzut, cum însingurat de toţi, fără să vadă noroiul, fără să simtă vântul şi ploaia, într-o îmbrăcăminte simplă, cu un nedescris sentiment de durere mută în fiecare mişcare, mergea în întâmpinarea Cuviosului actualul
stareţ, ieroschiinonahul Iosif, care s-a aflat mai bine de treizeci de ani nedespărţit de cel adormit.
La 15 octombrie a fost săvârşită înmormântarea Staretul a fost aşezat lângă învăţătoru1 său, părintele Macarie. În
