ultimii ani, părintele Ambrozie îi comandase pictorului o icoană a Maicii Domnului, pe care a numit-o “Sporitoarea
pâinii” şi care o reprezintă pe Maica Domnului pe mori, binecuvântând snopii pe câmpul secerat. El a stabilit
sărbătoarea acestei icoane la 15 octombrie, şi aceasta era ziua înmormântării sale.
Iată încă un eveniment minunat. La. începutul bolii care i-a precedat moartea, pănntele Ambrozie i-a poruncit unei
monahii să citească cartea lui Iov. În această carte este spus, printre altele, că de mirosul urât al rănilor acestui drept a fugit chiar şi soţia lui. Prin acest exemplu, stareţul parcă prezicea că şi cu el după moartea sa se va întâmpina acelaşi lucru. Într-adevăr, la început de la trup se simţea un miros foarte urât. Cu mult timp înainte, stareţul îi spusese despre aceasta pe faţă ucenicului său, părintelui Iosif, iar la întrebarea de ce se întâmplă aceasta, a răspuns:
“Pentru că în timpul vieţii am primit multă cinste nemeritată”. Însă cu cât trecea timpul, cu atât mai puţin se simţea acest miros urât, iar în ultima zi de la trupul celui adormit în Domnul s-a revărsat un miros plăcut. Dragostea
stareţului năzuieşte şi acum să-i ajute pe oameni, precum a făcut-o în toate zilele vieţii sale pământeşti.
B. Minunile
Despre înaintevederea stareţului, după povestirile monahilor
Momentele clarviziunii stareţului Ambrozie au fost nenumărate, foarte des şi uimitoare. Vom face cunoştinţă cu
câteva dintre ele. Cele pomenite mai jos sunt luate din „Biografia celui adormit în Domnul, a stareţului optinean,
ieroschimonahului Ambrozie“, în două părţi, anul 1900.
Prea Sfinţitul Episcop Macarie dinKaluga a binevoit să ne comunice despre sine următorul lucru: Pe când era preot de mir şi profesor la institutul din Orlov la domnişoarele nobililor, i s-a întâmplat ca împreună cu părintele rector al seminarului duhovnicesc din Orlov, arhimandritul H., să meargă la schitul Optina lastareţul Ambrozie.
După ce a discutat cu oaspeţii, la plecare, stareţul le-a dat amândurora câte o cărticică cu un conţinut unic; anume –
despre călugărie. „Eu, ca preot, relata episcopul, m-am gândit atunci la ce îmi va folosi o asemenea carte?“. Şi
stareţul, ca şi cum şi-ar fi dat seama, a spus: „A, nu că v-ar trebui, apoi a adăugat: Dar aşa şi va fi“. După o perioadă
a rămas văduv şi cum se ştie deja, fostul preot şi profesor a intrat în monahism.
Fostul ieromonah al schitului Optina, Ilarion, a povestit: „Trăind în lume, mergeam în fiecare an la schitul Optina,
unde se afla în rândul fraţilor şi fratele meu, ierodiaconul Pafnutie. În fiecare din aceste vizite eu îmi doream mult să
merg la batiuşka Ambrozie şi să primesc de la el binecuvântare. Odată stareţul mi-a vorbit: „E timpul să vii la noi“.
Eu i-am răspuns: „Mă ţin legăturile, batiuşka, sunt însurat“.
Stareţul a spus: „Încă nu s-a copt!“. Chiar în acel an a murit mama mea, iar peste doi ani am intrat la Optina. Astfel s-a împlinit invitaţia stareţului „e timpul să vii la noi“. Împreună cu mine a intrat şi soţia mea şi a trăit aproape 13
ani la grajdul vitelor mănăstirii. A murit în anul 1882, după ce a primit schima“.
Trăia în schit un cunoscător al rânduielii, ieromonahul Palladie. Odată a slujit în biserica schitului în ziua de duminică Sfânta Liturghie şi se simţea sănătos. Însă chiar în acea zi batiuşka l-a trimis la el pe ucenicul din chilie şi i-a poruncit imediat să fie îmbrăcat în schimă. Părintele Palladie a fost foarte mirat de acest lucru şi i-a spus
ucenicului că e sănătos. Batiuşka l-a trimis la el pe ucenicul său şi a doua şi a treia oară cu aceeaşi propunere, însă
acela a refuzat să o primească. A venit ziua de luni. De dimineaţă, batiuşka l-a trimis pentru a patra şi ultima oară pe ucenicul său la părintele Palladie din nou cu acea propunere. Însă înainte de a se pregăti pentru primirea schimei, acesta a făcut congestie cerebrală. Deşi îi paralizase limba, rămăsese totuşi conştient. Au izbutit să-l îmbrace în schimă şi să-l împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine. În seara aceleiaşi zile a murit.
După moartea fratelui meu eu, cu binecuvântarea părintelui Ambrozie, m-am dus acasă şi am adus cu mine doi
orfani – un nepot de 10 ani şi o nepoată de 7 ani. Pe băiat l-au instalat în atelierul mănăstirii, iar pe fată a dus-o la orfelinatul mănăstirii din Şamordino. După un an şi jumătate am primit vestea că fata s-a îmbolnăvit grav. Am mers
la stareţ şi i-am mărturisit mâhnirea mea. Stareţul le-a întrebat despre aceasta pe surorile care veniseră chiar în acea zi din Şamordino, însă ele au spus că fata e mai bine şi că nu există nici un fel de pericol.
Astfel am plecat de la batiuşka. Însă după aceea am aflat de la ceilalţi că în acea zi, după plecarea fraţilor, cam pe la ora 11 seara stareţul s-a dus direct la icoană şi a început să cânte: „Cu sfinţii odihneşte“. Chiar în acele momente nepoata mea murea în orfelinatul din Şamordino.
Alte înaintevederi ale stareţului Ambrozie, povestite de mireni
Doamna Şişkova scrie: „În gubernia Tambov, o rudă a părintelui Ambrozie s-a căsătorit cu preotul mănăstirii de
maici Troekurovski, la 20 de verste de moşia noastră. După numirea ca preot a soţului ei în această mănăstire,
tânăra a mers la batiuşka să-i ceară blagoslovenie să se stabilească acolo, deoarece până atunci trăise într-o locuinţă
incomodă, închiriată. Batiuşka nu i-a dat binecuvântare pentru acest lucru şi i-a zis: „Mai aşteaptă zece ani, iar
atunci – ce va da Dumnezeu“. Soţia preotului a aşteptat cu nerăbdare apropierea celui de-al zecelea an. Se plictisise să trăiască în casă străină şi nu o singură dată le-a spus călugăriţelor: „Ceva se va întâmpla în anul acesta, căci doar este al zecelea an, nu cumva să se întâmple ceva cu noi, să nu moară soţul meu“. El fusese bolnav. Dar iată că s-a
apropiat sfârşitul celui de-al zecelea an şi, pe neaşteptate, s-a îmbolnăvit soţia preotului; a făcut febră, iar după trei zile a murit. Preotul, văduv fiind, a trebuit să părăsească mănăstirea de maici“.
Din Petersburg au venit la stareţ două surori. Cea mică era gata de măritat, cu o fire veselă; cea mare era liniştită, gânditoare, tăcută. Una i-a cerut binecuvântare pentru căsătorie iar cealaltă pentru mănăstire. Stareţul, celei de
măritat, i-a dat metanii, iar celei mari i-a spus: „Ce mănăstire? Tu te vei mărita – însă nu acasă – iată unde va fi“ şi i-a denumit o gubernie, unde ele nu mai fuseseră niciodată. Amândouă s-au întors în capitală. Cea mică a aflat că
tânărul ei a trădat-o. Acest lucru a produs în ea o schimbare puternică, deoarece dragostea ei fusese adâncă. Ea a