Cuviosul Iosif a petrecut în funcţia de conducător al schitului şi de stareţ al obştii timp de 12 ani. În ultimii cinci ani a început să slăbească şi uneori nu primea pe nimeni, timp de două zile. Din anul 1905 au început cu deosebire
suferinţele, însă cu duhul era tot aşa de vioi şi senin. La sfârşit a trebuit să renunţe la sarcinile de ocârmuitor al schitului. La mănăstirea din Şamordino a murit înţeleaptă şi capabila stareţă. Dintr-o dată s-au amplificat treburile, problemele şi grijile din obşte. Stareţul Iosif stătea culcat şi deja nu se mai putea ridica. Luându-şi rămas bun de la obştea optineană şi de la surorile din Şamordino şi Beley, s-a stins din viaţă pe 9 mai, în anul 1911.
În biografia stareţului Iosif, retipărită în mănăstirea Sf. Treime din Iordanville, în anul 1962, este prezentată
povestirea prot. Pavel Levaşev, care s-a învrednicit să-l vadă pe cuviosul Iosif luminat de o lumină harică, ce însoţea gradul înalt al săvârşirii rugăciunii inimii, aşa cum scriu sfinţii părinţi în „Iubirea binelui“. Iată textul exact al povestirii părintelui Pavel:
„În anul 1907, am vizitat pentru prima dată schitul Optina, oarecum întâmplător, căci nu mă pregătisem pentru aceasta. Mai înainte auzisem câte ceva despre stareţi, însă nu-i văzusem niciodată. Când am ajuns la mănăstire, mai înainte de toate m-am aşezat să dorm, deoarece în tren am petrecut o noapte fără somn.
Clopotul, care chema la vecernie, m-a trezit. Credincioşii s-au dus în biserică la slujbă, iar eu m-am grăbit spre schit
ca să am posibilitatea să vorbesc, pentru că erau mai puţini vizitatori. M-am interesat de drumul spre schit şi acolo, de chilia stareţului Iosif. În cele din urmă am ajuns în pridvorul hibarcăi. Pridvorul era o cămăruţă cu mobilier extrem de modest. Pereţii erau împodobiţi cu portretele diferiţilor nevoitori cucernici şi cu cugetările sfinţilor
părinţi.
Când eu am ajuns acolo, era un singur vizitator – un funcţionar din Petersburg. În scurt timp a venit ucenicul de
chilie al stareţului şi l-a invitat pe acel funcţionar la batiuşka, iar mie mi-a spus: „Acest domn aşteaptă de mult timp“. Funcţionarul a stat 3 minute şi s-a întors; eu am văzut că în jos de la capul lui cădeau nişte raze de o lumină
neobişnuită, iar el emoţionat, cu lacrimi în ochi, mi-a povestit că în acea zi de dimineaţă au scos din schit icoana făcătoare de minuni „Kalujskaia“ a Maicii Domnului, iar batiuşka a ieşit din hibarcă şi s-a rugat. Atunci, împreună
cu ceilalţi, funcţionarul a văzut raze de lumină, care se răspândeau în toate părţile de la părintele care se ruga. După
câteva minute m-au chemat şi pe mine la stareţ. Am intrat în chilia lui săracă şi semiîntunecată, cu mobilier
sărăcăcios, numai din lemn. În acele momente l-am văzut pe stareţ istovit de nevoinţele neîntrerupte şi post, abia
ridicându-se din locşorul lui. Pe atunci era bolnav. Ne-am salutat; după o clipă am văzut o lumină neobişnuită în
jurul capului său şi de asemenea, o mare rază de lumină, care cădea pe el de sus, ca şi cum tavanul chiliei se
desfăcuse. Raza de lumină venea din cer şi era exact aşa ca lumina din jurul capului său; chipul stareţului devenise plin de har şi el zâmbea. Nu am aşteptat nimic de la stareţ şi pentru că am fost atât de uimit, am uitat complet toate întrebările care se îngrămădeau în capul meu şi la care doream atât de mult să obţin răspuns iscusit din viaţa
duhovnicească a stareţului. Cu adânca lui smerenie creştinească şi prin blândeţe – acestea erau calităţile specifice stareţului – el stătea şi aştepta răbdător ca eu să vorbesc. Eu, însă, uimit, nu puteam să mă desprind de vedenia
complet neînţeleasă pentru mine. În cele din urmă abia am putut să-mi dau seama că vreau să mă spovedesc la el şi
am început să-i vorbesc: „Batiuşka! Eu sunt un mare păcătos“. Nici nu am izbutit să-i spun acest lucru, căci într-o clipă faţa lui a devenit serioasă, iar lumina, care se revărsa peste el şi îi învăluia capul, a dispărut.
Înaintea mea stătea din nou obişnuitul stareţ pe care l-am văzut în momentul în care am intrat în chilie. Am petrecut aşa puţin timp. Căci lumina a strălucit iarăşi în jurul capului său şi iarăşi a apărut acea rază de lumină, însă acum era de câteva ori mai strălucitoare şi mai puternică. Din cauza bolii nu a putut să mă spovedească. I-am cerut sfatul cu privire la începutul meu în funcţia de curator şi l-am rugat să facă rugăciuni pentru mine. Nu puteam să mă desprind de vedenia aceea atât de minunată şi de zece ori mi-am luat rămas bun de la batiuşka şi am tot privit chipul plin de har şi luminat de un zâmbet îngeresc. Şi l-am lăsat aşa în acea lumină nepământeană. După aceea am mai mers timp
de trei ani la schitul Optina şi am fost de multe ori la batiuşka Iosif, însă niciodată nu l-am mai văzut aşa ca atunci.
Lumina pe care am văzut-o asupra stareţului nu se aseamănă cu nici una dintre luminile pământeşti, cum ar fi cea
solară, fosforescentă, electrică, lunară şi altele; lumină ca cea a cuviosului nu am văzut în realitate.
Eu mi-am explicat această vedenie prin faptul că stareţul se afla într-o stare puternică de rugăciune şi harul lui
Dumnezeu a ieşit din vasul Lui ales în chip văzut. Însă nu am putut să-mi explic de ce m-am învrednicit să văd o asemenea arătare, ştiindu-mi păcatele, căci nu mă pot lăuda decât cu neputinţele mele. Poate că Dumnezeu m-a chemat pe mine, păcătosul, pe drumul pocăinţei şi al îndreptării, arătându-mi în faţă ce har pot dobândi aleşii Lui în această viaţă pământească a plângerii şi necazului. Povestirea mea este adevărată şi pentru că eu, după această
vedenie, am simţit o bucurie nespusă şi o înflăcărare religioasă puternică, deşi înainte de a intra la stareţ nu
avusesem asemenea sentimente. Au trecut deja patru ani de atunci, însă şi acum, prin simpla amintire a acelor
momente, trec prin înduioşare şi încântare“.
Povestirea mea „Iudeilor le va fi îndemn, iar elinilor sminteală“; necredincioşilor, care şovăie şi se îndoiesc de
credinţă le va fi plăsmuire, fantezie sau în cel mai bun caz, halucinaţie. În vremea noastră, în care domneşte
neîncrederea, necredinţa şi destrămarea religioasă, asemenea povestiri provoacă numai un zâmbet iar uneori chiar şi supărare.
Ce să facem? Să tăcem noi, slujitorii adevărului – nu se va întâmpla! Vrednicul de pomenire stareţul Iosif e o adevărată lumânare care arde şi face lumină, iar lumânarea nu stă sub obroc, ci în sfeşnic pentru a-i lumina pe toţi cei care se află în adevărata biserică a lui Hristos. Îi rog pe toţi credincioşii creştini să se roage pentru el, ca şi el să
se roage pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Toate cele spuse mai sus le-am redat ca pe un adevăr curat: nu este aici nici o urmă de exagerare sau ficţiune, căci mărturisesc în numele lui Dumnezeu şi din conştiinţa mea de iereu“.
Părintele Pavel a vizitat cu adevărat atunci schitul Optina, „oarecum întâmplător“ – scrie una dintre contemporanele acelor evenimente. El a ajuns acolo pentru că a mers în vizită la mătuşa mea, care în acea perioadă locuia cu soţul ei permanent în mănăstire. Pe părintele Pavel mi-l amintesc încă din copilărie, când venea să facă sfeştanie în casa mătuşii mele, Elena Alexandrovna Ozerova, soţia lui S. A. Nilus. Pe atunci ea era tutorele şcolii de fete felceri –
Rojdestvensk – unde părintele Pavel era paroh al bisericii. La ea a şi mers în vizită pentru un timp părintele Pavel,
când mătuşa mea locuia la schitul Optina. Părintele Pavel era un preot minunat, însă ca şi majoritatea clerului mirean din Rusia, era împotriva monahismului. Dar iată ce zguduitură l-a aşteptat odată cu sosirea la schitul Optina.
A devenit, de atunci, ascultătorul stareţilor optineni.
În anul 1916 a trebuit să îmi petrec iarna la Petersburg şi acolo am mers la părintele Pavel să mă spovedesc. Înaintea mea s-a înfăţişat un om neobişnuit de serios şi atent, care se temea să rostească cuvinte de prisos. Era un călugăr sobru, deşi fără călugărie. Participa des la privegherile care se săvârşeau noaptea la Karsov la biserica de pe cavoul părintelui Ioan de Kronştadt.
Acolo, în locul primitor de străini, slujea în fiecare săptămână acatiste.
