Când preotul binecuvântează şi rosteşte doxologia: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ – atunci se săvârşeşte o taină: Sfântul Duh vine asupra omului binecuvântat. Iar dacă omul ar renunţa numai cu gura la
Dumnezeu, harul ar pleca de la el, toate concepţiile i s-ar schimba şi el ar deveni complet altul.
Înainte de a-i cere iertare lui Dumnezeu, trebuie să te ierţi pe tine… Aşa se spune în Rugăciunea Domnească.
Tu nu te consideri supărăcios. Însă nu te superi faţă de acele lucruri care nu te interesează. Dacă cineva se atinge de ceva la care ţii mult – te superi…
Tăcerea e folositoare pentru suflet. Când vorbim. Cu greu ne abţinem de la vorbirea deşartă şi de la judecată. Însă
tăcerea poate fi ceva rău atunci când cineva e supărat şi de aceea tace.
Întotdeauna să vă amintiţi legea vieţii duhovniceşti: dacă te tulburi din cauza defectului altui om şi îl judeci pe acela, mai târziu te va lovi şi pe tine viaţa şi vei suferi de acelaşi defect.
Nu vă lăsaţi inimile în deşertăciunea lumească. În special, în timpul rugăciunii, părăsiţi toate gândurile lumeşti.
După rugăciunea de acasă sau de la biserică, pentru ca să păstraţi starea sufletească de duioşie provocată de
rugăciune, este necesară tăcerea. Uneori chiar un simplu cuvânt, ce ni se pare neînsemnat, poate distruge şi alunga starea de duioşie din sufletul nostru.
Îndreptăţirea de sine închide ochii duhovniceşti şi atunci omul nu mai vede ceea ce există în realitate.
Dacă spui despre fratele sau sora ta ceva rău, chiar dacă este adevărat, tu vei purta în sufletul tău o rană ce nu poate fi vindecată. Poţi aduce la cunoştinţă greşelile altuia numai în cazul când în inima ta există o singură intenţie:
folosul sufletului celui ce a greşit.
Răbdarea este blândeţea neîntreruptă.
Mântuirea voastră şi moartea voastră sunt în apropierea voastră. Mântuirea voastră depinde de modul în care vă
purtaţi cu aproapele vostru. Nu uitaţi să vedeţi în aproapele vostru chipul lui Dumnezeu.
Fiecare lucru, fără să vi se pară neînsemnat, să-l faceţi cu migală, aşa ca înaintea feţei lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că
Dumnezeu vede tot.
XVI. CUVIOSUL STAREŢ ISAACHIE AL II-LEA
(1865-1938) (26 decembrie)
Părintele Isaachie s-a distins
printr-o linişte adâncă, prin simplitate şi
lacrimi la rugăciune în timpul slujbei dumnezeieşti.
A. Viaţa
Sfântul Mucenic Isaachie de la Optina (în lume Ivan Nicolaevici Bobrikov) s-a născut în anul 1865, în satul Ostrov, regiunea Maloarhanghelisk, gubemia Orlovsk, într-o familie de ţărani. A învăţat carte la şcoala din sat. Părinţii săi erau oameni credincioşi. Tatăl său, Nicolae Rodionovici Bobrikov, născut în anul 1836, s-a sfârşit la Sihăstria
Optina la 22 aprilie 1908, ca schimonah.Despre ivirea lui Ivan la Sihăstria Optina istoriseşte Cuviosul Nectarie:
Fericitul Vasile l-a adus la părintele Ambrozie şi a spus: “Cădeţi la picioarele lui, acesta va fi ultimul arhimandrit al Optinei”. Iar tânărului i-a spus: “Te vor executa”. În drum spre sala de mese, fericitul Vasile îi chema pe pelerini:
“Închinaţi-vă ultimului arhimandrit de la Optina”.
Ivan a venit la Sihăstria Optina în anul 1884, în vârstă de 19 ani, şi a petrecut în mânăstire patru decenii. Stareţul Ambrozie l-a binecuvântat pe Cuviosul Isaachie, proestosul mânăstirii, să-l primească pe Ivan Bobrikov la sine
pentru ascultare.
La 17 decembrie 1897, Ivan Bobrikov a fost primit în obştea mânăstirii. În scurt timp, la 7 iunie 1898, a fost tuns în mantie cu numele de Isaachie, iar la 20 octombrie al aceluiaşi an a fost hirotonit ierodiacon. La 24 octombrie, în
ziua sfinţirii de către arhiereul Veniamin de la Kaluga a catedralei Kazanskaia de la Mânăstirea Şamordino,
Cuviosul Isaachie a fost hirotonit ieromonah. La 30 august 1913, după sfârşitul arhimandritului Xenofont, fraţii l-au ales pe Cuviosul Isaachie ca proestos al mânăstirii.
Fiică duhovnicească a Cuviosului Isaachie, monahia Maria (Dobromâslova) scria despre Cuviosul Isaachie:
“Datorită vieţii sale exemplare, cu adevărat monahală, el era vrednic să ocupe o poziţie atât de înaltă. Foarte înalt, cu o înfăţişare impunătoare, el era simplu ca şi un copil, şi în acelaşi timp plin de înţelepciune duhovnicească”.
Cuviosul Isaachie a primit conducerea în anii grei ai Rusiei: a început Primul război mondial, apoi va începe
Revoluţia, va izbucni războiul civil, asupra Bisericii se vor abate încercări şi prigoane nemaivăzute. Spre sfârşitul anului 1916, din cauza războiului prelungit, se făcea simţită nevoia acută în toate cele necesare. Cu toate acestea, Sihăstria Optina răspundea cu bunăvoinţă tuturor cererilor de ajutor ale celor care suferiseră din cauza războiului, reducând nevoile ei proprii.
Cuviosul Isaachie nu avea nici o clipă de odihnă: lumina în chilia sa se stingea, de regulă, doar spre dimineaţă…
Pace sufletească se revărsa de pe întreg chipul Cuviosului, din mişcările sale încete, din ochii săi cuminţi şi blânzi.
Nu se grăbea niciodată şi nu se agita, în toate se încredinţa voii lui Dumnezeu. Şi Domnul nu-l părăsea niciodată.
