– Însă eu am auzit tot, zise el. Rămîi cu bine, fata mea; în curînd ne vom vedea iar.
El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri.
În arşiţa cea dogorîtoare a zilei… văzu aproape de pădure un ţînţar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte.
– Făt-Frumos, zise ţînţarul, ia-mă de mă du pînă-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţînţarilor.
Făt-Frumos îl duse pînă în pădurea prin care era să treacă.
Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mărei şi văzu un rac atît de ars de soare, încît nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi…
– Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor.
Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea.
Cînd, înspre sară, ajunse la un bordei urît şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şeşe aveau fiecare-n vîrf cîte un cap, iar al şeptelea fără, se clătina mereu în vînt şi zicea: cap! cap! cap! cap!
Pe prispă o babă bătrînă şi zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap.
– Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.
– Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculîndu-se. Ce-ai venit? ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate?
– Da.
– Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut... Fată hăi! Ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l.
Alături cu bordeiul era sub pămînt o pivniţă. El intră în ea, şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite
– şapte nopţi, care de cînd erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare.
Nemîncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştei. El se trezi pe cînd mijea de ziuă. Cînd colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, cînd vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţînţari şi un glas subţire-i zise:
– Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu.
Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină.
– Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos.
– Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte mulţumită. Apoi intrînd în grajd, începu să bată caii, ţipînd: Ascundeţi-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea şi mănînce-l moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi pînă ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, cînd deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci:
—Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu.
Era împăratul racilor.
El mînă caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută.
Însă în cursul zilei roaba babii s-apropie de el şi-i zise încet strîngîndu-l de mînă:
– Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănînci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă... Ţi-oi face eu altfel de bucate.
Fata, într-ascuns, îi făcu merinde, şi-nspre sară, cînd era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz.
Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mînă caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licurea cîţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gîndi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca de loc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.
– Uite, zise el, ţi-a murit baba.
– Aş! asta să moară!? răspunse ea suspinînd. Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea...
un somn amorţit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine ştie pe la cîte răspinteni stă, cine ştie pe cîte căi a vrăjilor umblă... Pînă ce cîntă cucoşul, ea suge inimele celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi. Da, bădică, mîne ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. Eu te voi scăpa din multe primejdii pe care ţi le găteşte baba.
Ea scoase din fundul unei lăzi hîrbuite şi vechi o cute, o perie şi o năframă.
A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Baba trebuia să-i dea unul din cai ş-apoi să-l lase să plece cu Dumnezeu. Pe cînd prînzeau, baba ieşi pînă în grajd, scoase inimele din cîteşişapte caii spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai prin coaste. Făt-Frumos se sculă de la masă şi după îndemnarea babii se duse să-şi aleagă calul ce trebuia să şi-l ieie. Caii cei fără inimi era de un negru strălucit, tretinul cel cu inimele sta culcat într-un colţ pe-o movilă de gunoi.
– Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătînd la calul cel slab.
– Da' cum, Doamne iartă-mă, să slujeşti tu degeaba!? zise baba cea vicleană. Cum să nu-ţi iei tu dreptul tău? Alege-ţi unul din caii işti frumoşi... oricare-ar fi, ţi-l dau.
– Nu, pe acesta-l voi, zise Făt-Frumos, ţinînd la vorba lui.
Baba scrîşni din dinţi ca apucată, dar apoi îşi strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriţă.
– Hai, ia-ţi-l! zise-n sfîrşit.
El se urcă pe cal cu buzduganuI de-a umere. Părea că faţa pustiului se ia după urmele lui şi zbura ca un gînd, ca o vijelie pintre volburele de năsip ce se ridicau în urmă-i.
