– Hai! zise Făt-Frumos.

Baba-l apucă de mijloc, se lungi răpezindu-se cu el pînă-n nori, apoi îl izbi de pămînt şi-l băgă în ţărînă pîn-în glezne. Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băgă-n pămînt pînă în genunchi.

– Stăi, să mai bem apă, zise Mama-pădurilor ostenită.

Stătură şi se răsuflară. Baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, ş-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite.

C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smunci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pămînt pînă-n gît. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunţi de nouri, vîntul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră

a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cînta adînc, ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mînile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mînile ei reci s-ascunseră-n sînul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sînul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sînul lui şi părea că

adormise. Ajuns lîngă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducînd-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fîn cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.

Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mînile mici şi unite pe piept, părul

despletit şi răsfirat pe fîn, ochii mari, închişi şi adînciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura cîteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plîns al fluierului. Cînd era soarele-n amiazi, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzîndu-se somnoroasă, zise încet şi zîmbind:

– Tu aici eşti?

– Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? zise el mai lăcrămînd de fericire.

Cum şedea el lîngă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul.

– Hai, scoală, zise el desmierdînd-o, e ziua-n amiaza-mare.

Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură

grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmura al împăratului.

El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zîmbi, apoi îl luă de mînă pe Făt-Frumos, ca şi cînd ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se împlură

de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripele ca pe nişte pînze de argint şi cu capul cufundat în apă sfîşia faţa senină a lacului.

– Plîngi, împărate? zise Făt-Frumos. De ce?

– Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult.

– Ce, împărate?

- Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tînăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă, si, cu toate astea, de cîte ori am vrut să-mi fac sama... Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gînditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mîndru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vînînd prin păduri bătrîne. O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu!

Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decît zilele, mai scumpă decît mireasa.

– Împărate pré luminate, din cîte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decît toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.

Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vînt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui – Ileana o chema – îi zise încet la ureche, sărutîndu-l cu dulce:

– Nu uita, Făt-Frumos, că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge.

El se uită cu milă la ea, o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrăţoşările ei, se avîntă pe şeaua calului şi plecă în lume.

Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi cînd răsărea dintre stînci bătrîne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din cînd în cînd cîte-o streanţă uriaşă atîrnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vîrful vreunui munte – o noapte sfîrticată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte.

Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede ca şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mărei încet şi melodios, pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mărei, se oglindea în fundul ei o măreaţă stîncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.

– Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizînd porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte.

În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şepte capete, care cînd urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte şepte, s-auzea cale de şepte zile.

Genarul, pierdut în sălbatecele sale vînători, se depărtase cale de-o zi. Făt-Frumos luă fata în braţe şi punînd-o pe cal, zburau amîndoi prin pustiiul lungului mărei ca două abie văzute închegări ale văzduhului.

Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.

– Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ţi s-a urît cu binele ?

– Nu mi s-a urît mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata.

– Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem?

– Să ne grăbim şi nu pré, pentru că-i putem ajunge.

Genarul încălică şi zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiţilor. În curînd îi şi ajunse. Să se bată cu el, Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.

– Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată... ţine minte!

Şi, luîndu-şi fata alături cu el, pieri în vînt, ca şi cînd nu mai fusese.

Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plînsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vînătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului.

Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunei peste adîncile valuri ale mărei, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis şi cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul.

Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvîrli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot.

Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decît o mînă de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lîngă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspîndeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde pînă-atunci nu călcase picior de om?

Dar pe vremea aceea Domnul îmbla încă pe pămînt. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decît umbra celui luminat. Erau Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbîntate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pîrău ce curgea din izvor. Pin cursul apei cu gleznele lor sfîşiau valurile pînă la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfîntă şi luminată şi mînele sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amîndoi în umbră – Domnul cugetînd la tatăl său din cer, şi sf. Petrea ascultînd pe cugete doina izvorului plîngător. Cînd se sculară spre a merge mai departe, zise Sf. Petrea: “Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte”.

“Amin!” zise Domnul, ridicînd mîna sa cea sfîntă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.

Ca prin farmec peri izvorul şi copacii şi Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur.

Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mărei, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; şi pe sf. Petrea, care, mergînd în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt-Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii pînă ce chipul Sf.

Petrea se risipi în depărtare şi nu se vedea decît chipul strălucit al Domnului aruncînd o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încît dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ar fi crezut că soarele apune! El înţelesese minunea învierii sale şi îngenunchie înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.

Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serei ca o uriaşă