– Dacă mă iubeşti, să fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dacă te-ar găsi mama, ea te-ar omorî, şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi eu.
– N-aibi frică, zise el zîmbind şi desfăcîndu-se din braţele ei. Unde-i mumă-ta?
– De cînd ai venit, se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu şi roade cu colţii la lanţurile ce-o închid.
– Ce-mi pasă! zise el răpezindu-se să vadă unde-i.
– Făt-Frumos, zise fata, şi două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce încă! Să te-nvăţ eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu buţile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una în locul alteia. Mama, cînd se luptă cu vrăjmaşii ei, strigă cînd oboseşte: “Stăi, să mai bem cîte-oleacă de apă!” Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le mutăm din loc: ea nu va şti şi va bea numai apă în vremea luptei cu tine.
Precum au zis, aşa au şi făcut.
El se răpezi după casă.
– Ce faci, babă? strigă el.
Baba, de venin, se smulse o dată din piuă-n sus şi rupse lanţurile, lungindu-se slabă şi mare pînă-n nori.
– A, bine că mi-ai venit Făt-Frumos! zise ea, făcîndu-se iar scurtă, ia, acum hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare!
– Hai! zise Făt-Frumos.
Baba-l apucă de mijloc, se lungi răpezindu-se cu el pînă-n nori, apoi îl izbi de pămînt şi-l băgă în ţărînă pîn-în glezne. Făt-Frumos o izbi pe ea şi o băgă-n pămînt pînă în genunchi.
– Stăi, să mai bem apă, zise Mama-pădurilor ostenită.
Stătură şi se răsuflară. Baba bău apă, Făt-Frumos bău putere, ş-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toţi muşchii şi toate vinele lui cele slăbite.
C-o putere îndoită, cu braţe de fier, o smunci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pămînt pînă-n gît. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunţi de nouri, vîntul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră
a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cînta adînc, ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mînile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mînile ei reci s-ascunseră-n sînul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sînul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sînul lui şi părea că
adormise. Ajuns lîngă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducînd-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fîn cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.
Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mînile mici şi unite pe piept, părul
despletit şi răsfirat pe fîn, ochii mari, închişi şi adînciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura cîteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plîns al fluierului. Cînd era soarele-n amiazi, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzîndu-se somnoroasă, zise încet şi zîmbind:
– Tu aici eşti?
– Ba nu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? zise el mai lăcrămînd de fericire.
Cum şedea el lîngă ea, ea-şi întinse un braţ şi-i cuprinse mijlocul.
– Hai, scoală, zise el desmierdînd-o, e ziua-n amiaza-mare.
Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură
grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmura al împăratului.
El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zîmbi, apoi îl luă de mînă pe Făt-Frumos, ca şi cînd ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se împlură
de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripele ca pe nişte pînze de argint şi cu capul cufundat în apă sfîşia faţa senină a lacului.
– Plîngi, împărate? zise Făt-Frumos. De ce?
– Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ţi-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ţi cer şi mai mult.
– Ce, împărate?
- Vezi tu lebăda ceea îndrăgită de unde? Tînăr fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viaţă, si, cu toate astea, de cîte ori am vrut să-mi fac sama... Iubesc o fată frumoasă, cu ochii gînditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mîndru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vînînd prin păduri bătrîne. O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu!
Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decît zilele, mai scumpă decît mireasa.
– Împărate pré luminate, din cîte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decît toate: acela că Făt-Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului.
Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vînt, Făt-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui – Ileana o chema – îi zise încet la ureche, sărutîndu-l cu dulce:
– Nu uita, Făt-Frumos, că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge.
El se uită cu milă la ea, o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrăţoşările ei, se avîntă pe şeaua calului şi plecă în lume.
Trecea prin codri pustii, prin munţi cu fruntea ninsă, şi cînd răsărea dintre stînci bătrîne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din cînd în cînd cîte-o streanţă uriaşă atîrnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vîrful vreunui munte – o noapte sfîrticată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte.
Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede ca şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăieşte în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mărei încet şi melodios, pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mărei, se oglindea în fundul ei o măreaţă stîncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.
– Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizînd porţile măreţului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte.
În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şepte capete, care cînd urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte şepte, s-auzea cale de şepte zile.
